Cu dedicaţie pentru nişte oameni…
Ştiu că de când a plecat, universul şi-a pierdut culorile şi tu vezi lumea în benzi desenate. Ştiu că de când drumurile voastre s-au despărţit, îţi e din ce in ce mai greu să faci diferenţa dintre bine şi rău. Ştiu că uneori mergi cu maşina ca un somnambul, fără să fii sigur de destinaţie, şi mai ştiu că uneori nu îţi dai seama dacă imaginea înceţoşată şi incertă care se desfăşoară înaintea ta, se datorează ploii sau lacrimilor tale. Ştiu ca te refugiezi in alcool, nu ca să uiţi, pentru că senzaţia de sfâşiere pe care ai avut-o când a plecat nu o vei uita niciodată, ci ca măcar pentru câteva ore, să nu îţi mai aminteşti. Ştiu că pierderea nu inseamnă pierderea unei persoane, ci a speranţei că vei avea în sfârşit liniştea şi fericirea unei familii, echilibrul şi pacea pe care le-ai căutat întreaga viaţă. Ştiu că îţi doreai siguranţă, căldură şi confort. Ştiu că eşti nervos şi mereu pus pe ceartă pentru că acum nu le mai ai. Ştiu că nimic nu îţi mai convine şi mai ştiu că nici o psihoză dezintegrativă nu te va linişti, nu îţi va alina furia sângerândă şi râncedă care ţi s-a pus pe creieri. Ştiu că e cumplit să pierzi ceea ce îţi doreai cel mai mult, ceea ce ai avut lângă tine pentru o clipă, ceea ce a trecut pe lângă tine ca o stafie. Ştiu că gustul amar al înfrângerii nu se compară cu nimic şi sentimentul zădărniciei oricărei decizii şi oricărui plan ţi se pare mai copleşitor ca însuşi destinul. Ştiu că dezamăgirea se confundă cu frica zilei de mâine, cu lipsa oricărei dorinţe de a te mai implica în propria viaţă, cu extincţia oricărui zâmbet. Ştiu că te trezeşti noaptea plângând pentru că ai coşmaruri. Ştiu că nu mai ştii ce să faci şi unde să te duci, ştiu că te simţi prins în capcana deznădejdii, ştiu că nu mai rezişti. Ştiu că uneori îţi vine să îţi pui capul pe linia de tren, şi mai ştiu că totuşi nu o să o faci, şi că o să supravieţuieşti.
Despre tine ştiu că a avea bani însemna a avea linişte. Şi confort. Ştiu că lipsa banilor te dezechilibrează. Ştiu că criza financiară a venit peste tine ca un blestem, ca furia tuturor ielelor. Ştiu că te-a luat prin surprindere şi te-a lăsat fără aer şi fără direcţie. Ştiu că uneori mergi cu maşina ca un somnambul, fără să fii sigur de destinaţie, şi mai ştiu că uneori nu îţi dai seama dacă imaginea înceţoşată şi incertă care se desfăşoară înaintea ta, se datorează ploii sau lacrimilor tale. Ştiu că banii îşi dădeau sentimentul puterii şi acum tot ce te cuprinde este sentimentul înfrângerii. Ştiu că crezi ce e mai rău despre tine şi nimic nu te poate convinge că nu, nu e vina ta că totul se dărâmă. Ştiu ca te refugiezi in alcool. Ştiu că eşti nervos şi mereu pus pe ceartă. Ştiu că nimic nu îţi mai convine şi mai ştiu că nici o psihoză dezintegrativă nu te va linişti, nu îţi va alina furia sângerândă şi râncedă care ţi s-a pus pe creieri. Ştiu că îţi e greu să găseşti soluţii, pentru că îţi e greu să te mobilizezi, şocul a fost prea mare. Ştiu că dezamăgirea se confundă cu frica zilei de mâine, cu lipsa oricărei dorinţe de a te mai implica în propria viaţă, cu extincţia oricărui zâmbet. Ştiu că te trezeşti noaptea plângând şi mai ştiu că stai noaptea cu ochii în tavan fără să găseşti răspuns la întrebările care te rod ca un cancer. Ştiu că ai coşmaruri în care îţi arde casa pe care nu ai construit-o de tot şi maşina pe care nu ai apucat să o conduci, iar copiii tăi, nenăscuţi încă, devin clienţii orfelinatelor. Ştiu că nu mai ştii ce să faci şi unde să te duci, ştiu că te simţi prins în capcana deznădejdii, ştiu că nu mai rezişti. Viitorul îţi surâde strâmb, dintr-o oglindă spartă pe care ai vrut să o schimbi, cândva, cu una mai frumoasă, dar care acum merge şi aşa cum e. Uneori te gândeşti la ce va fi mâine şi te sufoci, plămânii îţi cer aer cu aceeaşi insistenţă cu care creditorii îţi cer datoriile. Ştiu că uneori îţi vine să îţi pui capul pe linia de tren, şi mai ştiu că totuşi nu o să o faci, şi că o să supravieţuieşti.
Unii dintre noi, suferim din lipsă de dragoste, sau pentru că am avut parte de ea într-o cantitate otrăvitor de mare. Sau că am avut-o numai o clipă, şi apoi s-a dus. Prea repede. Prea sfâşietor. Alţii dintre noi, suferim din lipsa banilor. Pentru că îi aveam, şi apoi s-au dus, şi ne simţim singuri şi goi, ca nişte copii orbi abandonaţi în mijlocul autostrăzii. Indiferent însă de ce am pierdut, suferinţa este aceeaşi. Deznădejdea este aceeaşi. Depresia se insinuează în globulele noastre, tocindu-le, şi în nervii noştri, pe care zeci de arcuşuri cântă aceeaşi melodie isterică. Umblăm prin lume, teleghidaţi, fiecare cu jalea lui, fiecare cu prăpastia lui, fiecare cu ratarea lui. Fiecare cu paradisul lui murdărit de distrugerea iluziei de fericire, siguranţă şi confort. Ne uneşte durerea de a avea cu toţii acelaşi ideal, indiferent dacă poartă numele de „pereche” sau „securitate financiară”. Ne uneşte sentimentul zădărniciei oricărei lupte, precum şi sentimentul de a fi făuritorii propriei noastre nenorociri. Ne unesc lacrimile pe care le vărsăm pe ascuns în timp ce facem dragoste, la fel cum ne uneşte dorinţa care ne animă uneori, de a ne pune capul pe linia de tren şi de a îi pune capăt agoniei şi jertfei.
Şi totuşi, vom supravieţui.
