E de la “Eram cândva fericită”.
M de la “Mi-aş dori să fiu la fel ca ceilalţi oameni”.
O de la “O sa mor fără să înţeleg nimic despre viaţă”
EMO. Pentru toate de mai sus, şi mai ales pentru că ascultă “Schizophrenic Conversations” în timp ce îşi bagă pe vene whisky şi lacrimi. WILKINSON pentru că preferă marca asta de lame atunci când vrea să le facă loc lacrimilor să curgă.
Înainte de accident, fusese dependentă de locuri magice numai de ea cunoscute, de stări sufleteşti inaccesibile celorlalţi, de vise halucinant de lucide, de spirite din alte lumi şi mai ales de nenumăraţi dumnezei, omniscienţi şi omnipotenţi, fiecare în felul său special. După, locurile au fost pustiite de molime, stările sufleteşti s-au consumat, firesc, ca orice lumânare, pentru vise nu a mai fost suficientă iarbă, spiritele au fost exorcizate cu alcool, pentru că la rugăciuni păreau indiferente, iar dumnezeii au pierit într-o cruciadă sângeroasă a negării existenţei lor.
Acum Emo este dependentă numai de ea. Se droghează cu sine însăşi cu fiecare ocazie pe care o are. Se trage pe nas cu nesaţ, inspirând adânc în piept fumul pe care îl scot creierii ei obsedaţi de control, obsedaţi de perfecţiune, obsedaţi de miraje, obsedaţi de mişcarea de revoluţie, prea rapidă pentru gusturile ei, obsedaţi de ea însăşi, de ea însăşi… Nu se iubeşte, nu se mai iubeşte de ceva vreme, dar nici nu poate trăi fără ea.
Uneori, e drept, Emo se mai duce din când în când pe ascuns la baie şi se vomită, mai ales când ia câte o doză mai mare din propria obsesie, când ajunge să îşi fie mai mult ca suficientă, mai mult ca perfectă. În momentele acelea Emo îi binecuvântează pe domnii Daniels şi Wilkinson, aliaţi de nădejde în monumentala ei confruntare cu lumea. Ies de fiecare dată învingători. Tăieturile de pe antebraţe sunt acolo numai ca să-i aducă aminte că fericirea cere întotdeauna compromisuri şi sacrificii. Şi face toate astea, toate aceste ritualuri, toate aceste vrăji, toate aceste rugăciuni, numai ca să îşi aducă aminte cum o cheamă.
Emo iubeşte oamenii numai atunci când e beată. Din păcate nu e niciodată atât de beată încât să îi iubească total, irevocabil şi necondiţionat. De aceea, întotdeauna între ea şi ceilalţi va rămâne o bulă de aer care îi separă. De oxigenul acela se va folosi ea ca să îşi recapete răsuflarea în cazul în care vreodată, unii oameni o vor părăsi sau vor ajunge să fie părăsiţi.
Pe Emo o putem găsi uşor dacă o căutăm. Uneori poate fi văzută într-un birt, bând bere cu tequilla şi scriind literatură proastă pe şerveţele de hârtie în timp ce asistă la un concert punk. Alteori o vedem umblând pe străzi, cu capul în jos, numărându-şi paşii. Lumea ei s-a limitat la bucata perpetuă de asfalt circumscris cozorocului şepcii şi vârfurilor pantofilor. Kilometrii întregi de cenuşiu dur şi plat, ca printr-un vizor de uşă. Uneori se mai loveşte de obstacole şi o doare. Dar le ocoleşte fără să încerce măcar să le conştientizeze prezenţa. Cade şi se ridică. Se loveşte din nou, îşi cere scuze, merge mai departe. Întreg universul are o formă nedefinită, arcuită sus cum te uiţi la cozorocul şepcii, şi dreaptă jos cum te uiţi la asfalt, ca un trapez cu boltă. Acolo şi numai acolo ea îşi caută dumnezeii pierduţi. Pe care ii va găsi de fiecare dată acasă, încarceraţi în icoane mute. Lamele ei nu sunt destul de eficiente să îi facă şi pe ei să plângă.
Şi iarăşi, o putem găsi pe Emo în fiecare dimineaţă, pe canapea, trăgându-se adânc în piept, la cafea, cu ochii închişi, în încercarea de a-şi aduce aminte cum o cheamă, rugându-se pentru un bine mare, un bine suprem, un bine absolut, un bine cutremurător, ca o injecţie cu adrenalină, un bine asemănător cu o herghelie de cai sălbatici, prin definiţie liberi şi vii, aşa cum îşi aminteşte vag că era şi ea înainte să moară accidental într-o zi, de la o banală supradoză de speranţă cu care credea că o să-şi decoreze viaţa.
