Și uite cum stau acum așezată pe pervazul ferestrei tale, uitându-mă înăuntrul camerei în care dormi, bălăngănindu-mi picioarele amuzată. Orașul de sub mine pare mic, în timp ce eu, cu o țigară înfiptă în bot, le rânjesc înapoi îngerilor care-mi rânjesc și ei din abis…

Când mă uit la tine zâmbind în somn și mă gândesc la tine în momentul ăsta, mă gândesc ca la un coș care mi-a crescut în mod stupid și inutil pe față, cum le crește de obicei oamenilor, în locul ăla infernal de accesat, la aripioara nasului. Coș dintr-ăla dureros, care te torturează pe sub piele și care, culmea, a crescut fix de dimensiunea urmelor de dinți pe care mi le-ai lăsat pe umăr, în noaptea aia, știi tu care…

Imposibil de tratat, dureros și iritant, nu am avut ce face decât sa îl bâzâi zilnic în speranța că demonii vor fi milostivi iar tu, păpușă gonflabilă, îți vei aduce aminte că ai lăsat o treabă neterminată. Nimic nu a mers.

Mâncărimea aia pulsa în mine a febră, a sânge și a nervi întinși. Am apăsat coșul ăla cu furie și ură, dorindu-mi cu sălbăticie să apar la tine acasă într-o noapte, la ușă, goală pe sub haina de piele neagră, cu o sticlă de vodkă în mână și cu o sabie în cealaltă, rugându-te să îmi curmi jalea. Întocmai ca un om, străbătut de fiori omenești. Nu am făcut-o. Nu puteam să mă întrupez din neant la ușa ta și să iți cer explicit să te ocupi de buba mea, nu? Pentru că nu, la dracu, nu am vrut să îți distrug iluzia fericirii pe care atât de bine o păstrezi și pe care atât de bine ai negat-o lingându-mi pielea cu dinții și cu unghiile și atât…

Dar acum îngerii răspunzători de mine pe această planetă, satisfăcuți, au plecat să își fumeze țigările de după. S-a terminat. Tot ce mi-ai lăsat tu e senzația de prostie pe care o am de obicei când mă impiedic pe stradă că nu mă uit pe unde merg… Am dormit prea mult în sicriul meu de satin, dar acum m-am trezit.

Uitasem că lumea asta atât de mare este plină de demoni perfecți care mușcă și zgârâie și rup. Care ți se infiltrează în carne și care nu te lasă suspendată între două lumi, ci te duc în lumea lor, aia de dincolo de sânge, de moarte și de scrum căreia eu îi aparțin și despre care tu nu vei afla nimic niciodată…

Nu te mai vreau. Poți să dormi liniștit. Buzele mele nu își mai vor dori niciodată să sărute pulsația de pe gâtul tău iar colții mei nu își mai vor dori niciodată să o ucidă. Nu mai vreau să mă hrănesc din tine. Am fost hrănită de altcineva. A venit din lumea mea întunecată și pierdută și mi-a explicat că numai oamenilor le cresc coșuri pe față…

Așa că îmi aprind încă o țigară așezată pe pervazul ferestrei tale și mă uit la stele. Expir fumul pe gură lent și sacadat. Zâmbesc și mă uit prin fum la oameni și la case și la câinele maidanez care aleargă după o vrabie pe trotuar. Vrabia zboară. Câinele dă din coadă a pagubă și merge la culcare.

Se lasă noaptea peste orașul ăsta pustiu, peste dealuri și peste viețile tuturor. Încă o noapte, încă un segment de timp iremediabil pierdut, încă un tur de circuit către marele final, marea destrămare. Visăm la aceeași lună, tu și eu, îngerii și demonii mei. Am fost reînvățată să zbor. Să îmi iau ceea ce îmi doresc. Și să mi se dea ceea ce îmi doresc. Coșurile de pe față mi se par prozaice acum, apanajul oamenilor dar nu și al zeilor. M-am așezat pe pervazul ferestrei dormitorului tău și te privesc prin geam dormind frumos și lipsit de griji, în timp ce visele îți sunt bântuite de gustul pielii mele.

Diferența dintre noi doi este că tu o să trăiești veșnic întrebându-te cum ar fi fost dacă, în timp ce eu o să trăiesc veșnic. Punct.