A doua vodkă

Vine repede, pentru că s-a dat deja comanda pentru ea acum jumătate de oră.

O gust și mă bucur că jumătatea aia de frigider nedezghețat de 6 luni pe care o plasează în fiecare pahar, nu a apucat să altereze complet ideea de alcool. Îmi storc felia de lămâie în zeamă și îmi caut a 8-a țigară. Starul îmi aprinde cuiul de coșciug cu bricheta lui, un gentleman. S-a prins, cred, că tot ce fac la masa aia este să o decorez cu fabuloasa-mi prezență. Tac și beau și mă întreb de câte ori până acum am mai stat în contexte din astea, la mese de club, tăcând și bând și fiind complet absentă în spirit. Ultima dată cred că de ziua mea, anul trecut, dar anul trecut mi-am depășit inclusiv propriile așteptări, pentru că am reușit performanța de a fi absentă chiar și în trup de la un moment dat…

Ce amuzantă e viața totuși, mă gândesc. Cine dracu a mai dispărut de la ziua lui? Mă revăd atunci, fugind afară și ascunzându-mă în beznă pe terasă. Dându-mă încet într-un leagăn de lemn de mărimea unei bărci, privind din afară înăuntru la oamenii care dansau și se distrau nestingheriți în discoteca improvizată dintr-o sală de restaurant.  Era noapte, ca și acum, fumam, ca și acum și mă simțeam, ca și acum, ca și în toate zilele care vor urma, ruptă de toți și de toate, privind la oameni printr-un perete de sticlă, pe veci separată sufletește de ei, urmărindu-i ca printr-un acvariu. Mă întreb dacă și când o să îmi găsesc și eu locul în lumea asta, după care o las baltă. Sunt blocată aici, pentru moment și n-am decât să trăiesc cu ideea.

Și apropo de captivitate la borcan, clipesc peste amintire ca să o alung, culorile din jur revin spălăcite în fum de țigară și dau browse în jurul meu, să văd ce se mai întâmplă cu speciile cu care co-abitez în acest insectar, în timp ce mormanul de haine de lângă noi se ridică la cer.

Lumea din club se înmulțește ca indienii din suburbiile Calcutei, exponențial progresiv și fără discernământ. Apar noi alieni.

Ah, deci uite și hipsterul. Un fesuleț în dungi verzi-mov stă țuguiat deasupra unui bust din care nu înțeleg nimic, care stă deasupra unor pantaloni cu turul la genunchi. Râd de el pentru că îmi amintesc de o poză care s-a plimbat o perioadă pe net și care explica scurt și la obiect istoria pantalonilor lăsați în vine, cu vedere la boxerii Jolidon. Amețitul se învârte confuz prin mulțime, aparent nedumerit de grămada de pletoși care încearcă un simulacru de pogo și sunt convinsă că se întreabă cine l-a convins să ajungă în seara asta aici. That makes two of us, bro, îmi șoptesc, pentru că nici eu nu prea știu exact ce caut în filmul ăsta. Dar îmi aduc aminte repede. Alternativa era și mai tristă, așa că bal să fie, îmi zic, în timp ce aproape mă înec cu ice-berg-ul strategic plasat în bucățica mea de vodkă, să tragă la cântar și să mi-o boteze dincolo de limita recunoașterii gustului. Oricum e o Săniuță leșinată, la 5 lei doza ce dracu să ceri de la ea? Poate pe următoarea.

Cu un colț al ochiului aflu că lumea se cam ridică să plece de la masă ca să socializeze cu altă lume de la alte mese. Conversația mea briliantă probabil că i-a speriat pe toți și, ne mai făcând față puterii mele de argumentare, pleacă să ia o pauză și să își pună gândurile în ordine. Mi se promite ”Nu plec departe”. Dau din umeri. ”Puteți merge unde vreți”. Recunosc că deși mă simt destul de ok aici, nu mă mai simt pe mine și asta mă întristează.

Fixez cu privirea un alt tip de autist, o combinație bizară între emo și hipster, ciudatul clasic care ajunge în astfel de locuri părând alungat pe veci din continuum-ul spațiu-timp. Se mișcă tridimensional în slow-motion pe muzică, dar nu pe ritmul ei ci mai mult pe ideea de melodie și se uită la sticla de bere din mâna lui atunci când o duce la gură ca și când atunci ar vedea-o pentru prima dată. Nu pare drogat, ceea ce mă amuză, înseamnă că așa e el. Cu cercelul de tip nasture de palton inserat apoteotic în lobul urechii stângi, face un contrast dubios cu rockerii care mișună peste tot cu un aplomb care i-ar face să se înverzească de ciudă chiar și pe protestatarii anti… orice mai e la modă zilele astea. Ciudatul stă într-un colț întunecat, desprins de peisaj, închistat și rigid ca o masă de călcat. Și cu tot atâta chef de viață.

O bătaie pe umăr îmi întrerupe analiza.

-          Ai picat pe gânduri? Mă întreabă starul.

-          Nu, îi răspund, sunt numai obosită.

În semn de recunoaștre, cască și el zgomotos. Îmi dau seama cu stupoare că am rămas numai noi doi la masă. Nu ne vorbim. Și el arată destul de dărâmat. Limbajul gestual e suficient, de aia se cheamă că e limbaj, ajută la comunicare. El cască și se întinde leneș, după care îmi zâmbește. Îi zâmbesc înapoi. Mă întreabă dacă sunt din Cluj. Ok, acum m-am iritat un pic. În afară de prietenii pe care îi numărăm la comun în lista de contacte telefonice, ne-am mai văzut de enșpe ori până acum. Dar nu am pretenția să mă cunoască sau să mă recunoască totuși, așa că îmi ascund incisivul care vroia să i se arate de sub buza de sus și îi explic în 3 cuvinte de unde ne știm și ce prieteni comuni mai avem, în afară de cei cu care eu m-am întrupat în noaptea asta la masa lui. Dă din cap zâmbind și îmi întinde paharul. Ciocnim și dau și eu din cap într-un soi de reverență. Numai din cap mai pot să dau, pentru că restul corpului meu este aservit scaunului pe care a înțepenit din lipsă de spațiu și de frig.

Mă uit la niște fete în maieuri pe bretele de lățimea aței de papiotă și mă întreb cum dracului mie imi e frig, cu un bluzon cu mânecă lungă și un tricou peste el. Îmi pun mâinile cruciș peste piept și îmi frec cu palmele brațele, poate mă încălzesc un pic. Ciudat, în seara asta e plin de literatură în mine, se înghesuie personaje peste personaje, care mai de care mai triste. A venit Alex Dobrescu acum, din Pânza de Păianjen, spunându-mi că și lui îi e mereu frig, că nu e niciodată destul soare pentru el. Din difuzoare urlă The Clash – Should I stay or should I go, așa că îi spun lui Alex să dispară, pentru că nu e scena lui azi. E a mea și numai a mea și cântecul ăsta, așa vesel și vechi cum e el, e al dracului de trist de fapt, dar numai eu știu asta.

Ling ce a mai rămas pe fundul paharului și mă uit la star. Se uită la mine și mă întreabă dacă știu unde sunt ceilalți. Dau din umeri. Nici nu termin să îi răspund ”Apar ei” când chiar apar ei, prăbușindu-se pe canapea și scaune și dând din mîini zgomotos la chelnerul care întreabă ce mai vrem. Nu îi zic nimic, îi întind numai paharul gol și dau din cap la el. Se prinde și mă numără și pe mine pentru următorul rând.

Nu am nici cea mai vagă intenție să particip la discuția care se poartă peste mine așa că îmi mut privirea spre dreapta. Spre stânga nu pot, că acolo e peretele cu versuri și chiar dacă am reușit să mă obișnuiesc cu el, nu vreau să insist să îl privesc, deși mă atrage spre el cum îl atrage pe un masochist reclama la un bordel care promite infinite delicii dureroase.

În dreapta mea, corporatistul tânăr, care, după o săptămână de muncă silnică prin vreun birou, se dezinhibă vineri noaptea într-un club numai ca să nu își piardă mințile. Sunt destui din ăștia pe aici. Îi recunosc de la un kilometru. Ăsta din dreapta mea încearcă din răsputeri să impresioneze două fete, reușind să le amuze într-un mod grotesc. Dansează complet haotic, dând separat din fiecare parte a corpului și din fiecare dă altfel și în altă direcție, ca și când brusc membrele lui s-au hotărât să dezvolte o personalitate proprie și să se comporte ca un copil cu displazie spastică la deschiderea oficială a unui magazin de dulciuri.  Este hilar cum se împrăștie peste tot, ca un hârciog pe cocaină, râzând singur în timp ce încearcă figuri de break-dance pe muzică heavy-metal, spre siderația și oroarea fetelor de lângă el. Le-am surprins făcând un scurt schimb de priviri și privirile alea nu erau un compliment la adresa lui, asta pot să spun sigur. Ce îmi place la el este că omului i se fix rupe. Dansează în legea lui cu berea în mână și evident că în astfel de misiuni imposibile, cineva este întotdeauna rănit. Astfel că nu apucă bine să încheie o figură spectaculoasă de săritură pe un picior cu o mână la spate tremurând ca un pacient cu Parkinson și alta descriind arcuri de cerc în toate planurile geometriei în spațiu, când nesimțita de bere din mâna lui face un flick-flack demn de Nadia și aterizează cu spume și artificii pe bluza uneia dintre fete. Stupoare și oroare, tipul se oprește din balet aproape în aer, și dacă gravitația nu ar fi prietena noastră, a tuturor, ar fi rămas suspendat deasupra podelei cu fața scurgându-i-se și cu ochii explodându-i din orbite ca la un melc care s-a transformat în The Mask.

Mii de scuze, fetele râd dar nu e râsul lor, mai ales cea cu bluza udă și puțind a bere răsuflată sigur nu se distrează în sinea ei pe cât de bine pare, tipul se repliază scurt, își adună toate membrele de pe unde erau plecate cu colindul și rămâne țeapăn pe loc, probabil dându-și picioare mintale în gură în timp ce așteaptă fetele să se întoarcă de la baie. A realizat că nu o sa plece cu nici una din ele acasă în noaptea asta și ideea pare să îl macine destul de intens.

Îmi întorc privirea de la el, numărul de circ s-a terminat. Dau cu ochii în treacăt de bizarul cu nasture grefat în ureche. La fel arată ca și când ar fi înghițit masa aia de călcat. Nu mă inspiră. Sprijină un perete uitându-se în gol. Fața îi e mai inexpresivă decât a tuturor personajelor din Twilight. Îl las în trip-ul lui și mă concentrez pe compania de la masă, mai ales că îmi dau seamă că unul din ei încearcă de câteva minute să îmi spună ceva, pentru că mă bate pe braț și se străduie să îmi surprindă privirea…