Au avut dreptate. Se intampla sfarsitul lumii anul asta. Dar nu cade pamantul de pe axa. Nu vin extraterestrii. Nu se crapa cerul sub greutatea asteroidului menit sa ne puna capat agoniei. Ar fi prea simplu. Prea usor. Sa ai privilegiul ca intre doua batai de gene sa te trezesti ca te indrepti spre lumina… nu…

Sfarsitul asta vine individual, personalizat cu numele nostru pe plic, custom-made, cu dedicatie chiar. Sa ne sfarame in cioburi dar sa supravietuim. Sa il simtim, sa il privim in fata, sa nu care cumva sa ne scape constientizarea ficarei picaturi de sange care ni se scurge din ochi.

Muribund si cu anticipatia dezastrului care urmeaza dupa acest preludiu, nu ai decat doua solutii simple: sa-I dai satisfactie sinucigasului din tine si sa accepti invitatia la un vals etern cu intunericul sau sa intampini valul de ura si lacrimi cu increderea unui ucigas in serie convins ca nu-l va prinde nimeni.

Sfarsitul de capitol vine cu tot cu un vid din care ne priveste inapoi chipul ranjit al nebuniei. Si noptile pe care stii ca nu le vei mai dormi, pernele din care o sa musti urland, peretii de care te vei da cu capul, tentatia de a ingenunchia zdrobit de magnitudinea apocalipsei, neputinta, sufocarea, jalea, dezintegrarea sufletului de pe trup, toate te fac sa iti doresti cu pasiune sa fi venit asteroidul ala. Dar nu ti-e dat.

Vomitand fiere si fum de tigara intelegi ca in fata inevitabilului, nu iti mai ramane de ales decat sa iti masori din ochi crucea si sa speri ca macar au croit-o pe masurile tale. Sa nu fie totusi PREA mare ca sa nu ti se potriveasca cuiele in palme. Nu-i nimic, ce daca ti le-au batut direct in creier, in coaste si-n genunchi, o poti duce si asa.

Advertisements