Old 360


Era noapte si era frig si noi stateam afara in jurul focului ascultand “Walk of life” si “Listen to your heart”. Si noaptea era neagra si focul era perfect si eu imi gaseam echilibrul dintre abisul din mine si valvataia din mine iar cerul fara stele mi-era martor la transformare.

If the world had only one color, I would have found my soul mate in the middle of a round black soup bowl.

It makes me happy to realize how many people I can live without. It’s all about independence and freedom. And falling on your feet.

It makes me sad to realize how few people I can not live without. It’s all about being complete. And being just like a puzzle: a missing piece would annul your very existence.

If the world had only one color, no one would mind the differences, because there wouldn’t be any.

I’d like to polish my black and white lens and wander around. Would I find perfection then, or just the ugliness behind everybody’s rainbow-like masks?

Motto

As soon as your born they make you feel small,
By giving you no time instead of it all,
Till the pain is so big you feel nothing at all,
A working class hero is something to be…

Munca. Aceasta plaga a societatii. Aceasta ciuma care ne ingroapa de vii si de tineri. Cand eram studenta veneram pamantul pe care calcau “privilegiatii” care lucrau in timpul facultatii. Aveau banii lor. Erau “independenti”. Erau “responsabil”i. Nu o frecau prin birturi si nu se uitau la filme ciudate nopti la rand de seara de la 9 pana dimineata la 5. Erau “cineva”. Asa ca plina de entuziasm, m-am decis sa renunt la veniturile obtinute la negru din traduceri si proiecte si am decis sa ma angajez. Sa intru in “randul lumii”. Bine, cand locuiesti la 3 camere in buricul targului, nici chiria nu e un vis cu parfum de lacramioare, asa ca oarecum s-a impus “integrarea pe piata fortei de munca”. Primul interviu dat, prima slujba. Faceam si master, deci eram cula de cula.

…. si tot asa de trei ani. Trei ani, trei slujbe.

Deci muncesc de ma spetesc. Tara e mandra de mine, sunt cu impozitele la zi, am carte de munca, am un credit, ce mai, realizare maxima! Ok, da eu cand mai traiesc? Sa citez un cantec celebru: “Americanii-s de vina, futu-i in gura sa-i fut!” Adica programul 9-17 mai exact. De trei ani de cand sudoarea mea iriga economia nationala, eu personal stagnez. Nu am mai invatat nimic nou. Ca nu am timp. Ca daca e sa vreau sa imi obtin autorizatie de traducator, trebuie sa ajung musai la Bucuresti. 3 zile pe tren dus intors, plus o zi de alergat pe acolo. Pai ce sef imi da mie 4 zile libere sa ma dezvolt eu profesional fara sa fie in interesu firmei? Sa imi iau concediu? Mi-as lua, da eu cand ma mai odihnesc? Cand ma mai duc la ai mei la 1000 de kilometri departare?

As invata o limba straina, ca am mai invatat una si am lasat-o balta, imi amintesc numai ce culoare avea caietul de curs. Pai invat, da de la 18 incolo? Unde si cu cine? Aaaa… sambata si duminica? Si eu cand dorm, cand gatesc, cand ma spal, cand ma plimb, cand mai citesc o carte sau mai vad un film? Ca sa nu mai zic eu cand imi vad prietenii? Deja la asta am renuntat, noroc cu messengeru, ca altfel dadeam toti in schizofrenie. Ca toata lumea e ocupata muncind pentru altii. Si la bere cand ne vedem tot despre slujbele noastre de mizerie povestim.

Sufar de lipsa de timp. Ca as sta acasa sa ma cultiv, sa ma duc la cursuri de specialitate, sa imi pun mintea la contributie. Da daca nu muncesc nu am bani. Si daca nu am bani, nu pot plati nici un curs ca lumea. Deci trece cursu pe langa mine si eu tremur in statia de tramvai rugandu-ma sa ajung acasa o data sa ma culc.

Murim literalmente de oboseala si de epuizare, de stres, de griji, de nervi si de ciuda ca nu mai avem timp de nimic. Ca ne dam duhul pe plantatiile altora. La dracu, sunt atata de lipsita de viata si chef cand ajung acasa de la slujba ca nici un blog decent nu mai am chef sa scriu, cu atat mai putin sa creez ceva. Unde sunt visele mele, unde sunt idealurile mele, unde e imaginatia mea, unde sunt hobby-urile mele, studiile mele de literatura comparata, filmele mele, muzica mea?

Nu mai vreau sa muncesc in ritmul asta. Tot sistemul e prost gandit. Ar trebui sa fim lasati la pensie acuma cat suntem tineri si putem invata si crea, si apoi sa ne sfarsim viata muncind. Dupa ce am citit tot ce am vrut sa citim si dupa ce vazut tot ce vroiam sa vedem si dupa ce am gustat tot e vroiam sa gustam in materie de viata. Eu cand ma duc sa ma joc paintball? Sa sar cu coarda elastica? Sa vad templele Maya? Sa mananc mancare chinezeasca la ma-sa in China? Sa stau o luna in Maroc? Cand mai am timp sa stau eu cu mine si personalitatile mele sa discutam despre ce mai gandim, ce mai simtim, ce ne mai dorim? Pai si cum iti permiti fite din astea de gen hobby-uri, sporturi, relaxari si calatorii daca nu ai bani? Pai munceste ca sa faci bani! Si dupa aia roaga-te sa nu fii atata de sictirit si de epuizat si sa te poti bucura de banii aia! Mi-e sila!

Si culmea depresiei este ca dupa ce tragi 40 de ani, te alegi cu o pensie de rahat si o strangere de mana. Mersi sclavule! Acum mars, ca esti decrepit, si mai sunt 50 de piloshi care asteapta la ciolan.

Da, m-as face freelancer, mi-as face afacerea mea, as face foarte multe. Da nu e banu de pornire. Si trebuie sa mai pritocesti niste specializari. Dar nu e timp. Ca esti ocupat sa faci bani. Muncind. Deci nu e timp.

Mai intelege cineva ceva?

PS: Si acum ca m-am descarcat, ma duc sa fac tocana de cartofi. Stie Zana de ce 🙂

Mai nou de cand ma uit la televizor de vro sapta asa, ma frapeaza un fenomen oarecum paranormal. Se moare in tara asta in draci. Ca de boala, ca de batranete, ca de prostie, ca de grija altuia, ca de ciuda, ca de accident, ca de sinucidere, ca de omor din culpa, ca de talharie, ca de blesteme, se moare ca la Verdun. In fiecare zi la stirile de la ora 17 crapa cel putin 5 oameni. La stirile de la ora 19 mai crapa cel putin trei, cu o abatere standard de + / – 1, ca daca unu de la ora 17 o murit ceva mai interesant, il mai dau o data si la celalalt calup de stiri. Senzationale.

Pe de alta parte, nu am vazut nici o stire despre nasterea vreunui copil. Iti vine sa zici ca romanii sunt prea preocupati sa isi dea obstescul sfarsit care mai de care mai spectaculos si nu mai fac copii. Deci daca in fiecare zi se duc dintre noi spre o lume mai buna aproximativ cate 5 oameni, intr-un an mor pe la 1800, in aproximativ 12 000 de ani, ne curatam toti. Eh, daca o iei asa, e imbucurator. Ca vorba aceea, toti suntem datori cu o moarte, asta e… La dracu, daca o iei asa, mor prea putini…

Si totusi, de ce tragedia unei morti este un subiect de stire mai fierbinte decat nasterea unui copil? Paine si circ? Rating? Imi si imaginez o turma de stiristi alergand de nebuni prin tara consemnand decese si dandu-le ghes babelor plictisite sa se jeluie in direct, in unicul, inefabilul moment de glorie de care au avut parte ele si toti stramosii lor de la Stefan cel Mare pana in prezent. De parca asta ne-ar face sa ne simtim mai bine, ne-ar ajuta sa depasim criza sau mai stiu eu ce. Unde e speranta aia frate? Ok, anuntam moartea a 7 oameni, hai sa facem si un tur de maternitati, sa ne intarim increderea in divin, ca suntem tara ortodoxa, ca pana mea, ne crizam la pasapoartele biometrice, suntem habotnici pana in maduva oaselor, pai daca tot suntem foooooaaaaaarte spirituali, hai sa celebram viata in compensatie la trecerea doamnei cu coasa si astazi, printre noi…

Dar nu. Tragedie maxima daca se poate. Bocitoare daca se poate. Drama urbana daca se poate. Sa fie asta o reconfirmare a mai vechii mele teorii ca romanii sunt o natie de sinistri morbizi care abia asteapta sa se mai descompuna un cadavru ca sa il planga si sa isi exprime duioasa compasiune?

O stire in care presedintele Obama saluta si sustine initiativa de a se acorda mai multa atentie (a se citi finantare) studiului celulelor stem dureaza 10 secunde si se termina cu “… va intampina dezaprobarea Bisericii” (Sa nu ma porniti pe tema asta a celulelor si a Biseriii ca nu ma mai opresc). Adica in sfarsit o stire despre viata, despre speranta, despre posibilitatea fie ea si infima si experimentala de a capata o noua sansa la o existenta mai buna, si stirile in Romania o trateaza cu dosul. E mai savuros sa povestesti cu lux de amanunte cum a cazut un copil intr-un put de fantana dezafectat. Cum a cazut de la etaju 5 un alpinist utilitar care repara aeru conditionat fara sa se asigure. Cum un autocar a produs un carambol horror pe autostrada. Ok. Stire. Move on! Nu ma tine 10 minute cu inima in batista de emotie!

Dar nu. E mai lacrimogen, atinge vechea coarda mioritica a romanului, il zguduie, ca de aia s-au inventat si telenovelele, din nevoia noastra ancestrala de a fi victime si de a ne plange de mila. Ne da un motiv in plus sa injuram autoritatile, sa il balacarim pe primar, sa trimitem scrisori de consolare mamei indurerate, sa tinem momente de reculegere stradale, de parca asta ar aduce pe careva inapoi, sa ne plangem de cruda soarta data de la Dumnezeu, ca vaaaai, napastuiti suntem noi, biet popor greu incercat, bla, bla, bla.

Da asta stim noi sa facem cel mai bine. Plangem de mila noastra, a celorlalti, a codrului si a izvoarelor, a tuturor copiilor pierduti si a cainilor flamanzi, da cand e vorba sa luam o atitudine, sa ne mobilizam, sa punem putere de la putere (presa parca nu era ceva mare scula de bascula pe undeva prin stat?) ne retragem frumos la colt de strada cu vecinii la o barfa, pentru ca in afara de a ne pricepe la politica si la fotbal, noi romanii mai avem o mare calitate: We always enjoy a good drama. Nici nu e de mirare ca asta ne serveste presa si asta inghitim.

Mai numar mortii si maine si gata. A devenit plictisitor.

So I feel melting in my comfort zone, listening to the music inside. It plays Urga and the images succeed slowly, deserted island, warm wind, his hand on my forehead.

I stopped playing hide and seek with happiness, because it revealed itself to me one night, in the shape of love and butterfly wings and wine.

I work again with the people, for the people, in a system I begin to believe in again. A system which keeps me happy and hoping and fighting. Wired to high voltage, actually.

The neighbor dog salutes me every morning when I leave the house and every time, I feel immortality running through my veins…

*

*

*

*

*

«Une mouche éphémère naît à neuf heures du matin dans les grands jours d’été, pour mourir à cinq heures du soir; comment comprendrait-elle le mot nuit ? Donnez-lui cinq heures d’existence de plus, elle voit et comprend ce que c’est que la nuit. Ma intreb mereu cum ar fi fost daca nu te-as fi cunoscut… daca viata mea s-ar fi terminat cu cateva ore inainte de a te fi inatalnit, sau chiar cu un minut…»

Our life is simple. We make choices and we never look back. Always in between two universes, we travel endless roads only to arrive and leave again.

We never find peace in this world, so we’re making up a world of our own. Each with its own colors. We carry it inside our hearts, waiting to find an empty place to unfold it. A dreamland where we can rest our souls. A dreamland which asks for our blood and our pain, but there is no price we won’t pay.

As I am laying on the back of my mind in complete darkness, I can’t help wondering if this was written in heaven even before we were born. We’ve traveled many lives before and we will travel until the end of our mortal breaths. Or until we get there.

And we never cease to grow up. And we never cease to learn.

Sometimes we are afraid. Sometimes we feel lonely seeing the world crashing and burn around us. Sometimes we get tired and feel the need to put a gun to our heads, to put an end to this treasure quest. Sometimes we need a closure so much, we feel the urge to wrap ourselves around our broken souls and stay there forever, secluded from all emotions. But we’re always getting up, because the big prize is there, waiting, and we want to collect it.

We are what we are searching for.

Therefore, we’re happy.

Therefore, we’re free.

Therefore, we’re strong enough to rise and fall and rise again, with our faith reshaped from its own rotten corpse.

We may never find the promise land, but even if it hurts sometimes, we are walking straight ahead, eyes wide open to the inside, with the confidence only a sleepwalker can have. And we don’t regret anything and we never look back, no matter how hard is the choice to move on. Again.

*

*

*

*

*

“O raza de soare trece piezis printr-un loc in care cerul de fum opac se deschide. O vad reflectata intr-un ochi de apa care anunta dezghetul. Adulmec primavara. E poate prea devreme, dar simt ca nimic nu mai poate opri primavara din drumul pe care a pornit”…

Ce friiiiiiiiig imi e, zise organismul meu clantanind din dinti si luand o curba mult prea larg intr-o intersectie, intalnindu-se pe contrasens cu o alta reprezentanta a sexului slab care luase curba prea strans, da din sens invers… Ne-am zambit, am tras de volane, ne-am vazut de viata…

Continui sa clantan din dinti. Tot de frig. De frica de a nu fi implicata iar intr-un eveniment rutier, clantan din genunche. Numa dintr-unu ca celalalt mi-a inghetat si nu-l mai simt. Apropo, sfat : daca mergeti pe banda doi si pe banda unu e o betoniera, de preferat sa va repliati in spatele betonierei decat sa ajungeti sub betoniera, cum era sa pateasca un nene in fata mea.

Azi mi-am luat cea mai infecta placinta cu branza de care am avut parte vreodata. Inuman de scumpa, m-am gandit ca vroia sa compenseze calitatea cu cantitatea, fiind si cea mai supradimensionata placinta cu branza de care am avut parte vreodata. M-am mai consolat la ideea ca sigur am tinut in mana un vestigiu istoric, pentru ca placinta aia cu siguranta ca l-a insotit pe Noe in barca. Daca analizam textura si consistenta obiectului de mancat, ma puteam gandi ca a fost un vestigiu istoric redutabil, pentru ca cu siguranta a folosit la ranforsarea barcii cu pricina. In fine… Sa-mi fie invatatura de minte.

Si am primit un borcan cu miere „dintr-aia de la tara, buna, naturala”, drept recompensa de la un tata ca iam cumparat baietelului sau (prin fundatie, evident) un aparat auditiv. E a doua oara cand primesc ceva personal pentru ceva ce am facut si care e in fisa mea de post. Prima data a fost vaccin antigripal. Amu mie nu imi place mierea, da e utila cand gatesc mancare chinezeasca.

Ceea ce imi aduce aminte ca inainte sa plec sa trec(em) musai pe la restaurantul japonez.

Next Page »