Scrieri noi


Bad agent. If I say this one more time, I’ll get myself fired. But Andrei is right. I’m like this puzzle, 10.000 pieces spread all over the living-room floor.
After the ups and downs and the bumps in the road and the exhaustion and the lack of sleep (or perspective, or hope, but that’s another scary story), I managed to do something. Well, half of something.
Yes! We have THE FACEBOOK PAGE! I repeat: WE HAVE THE FACEBOOK PAGE! Check it out:
The Page is new born. After only 24 hours of life, it already has 65 likes and counting. Thank you all the beautiful people out there who actually cared enough not just to push the button, but also leave a comment, a feed-back or some greetings from the planets they’re living on.
Oh, just let me tell you about ADD. Sometimes it scares the sh… out of me. And ashames me beyond reason. And makes me look stupid and incompetent to my writer.
See? I’m doing it again. Start on a straight path and end up in some twisted Wonderland with no compass.
So I started to build the page. Then I suddenly fled to another dimension following a lead, in the obsessive manner of my dear Sherlock and I ended up ignoring a simple fact: the looks of the page. I said it before and I’ll say it again. God bless the ones who have the patience and the reason to deal with an ADD child.
I wanted to surprise Andrei and have the page up and running before he woke up, with at least 30 likes on it. Imagine his surprise when he opened the Early-Christmas Gift and found ugliness running havoc around there. If I’m still employed, it’s just because he has the above-mentioned patience.
So he’s behind the great cover photo, the profile picture and the many many other cool stuff you can find on the page, after 6 hours of work. Not fair to him, but let me tell you something in my defense: I could’ve picked a thousand photos for the cover, he would have still picked the best one.
But I made ammends. I kicked my ADD ass so hard, it focused on only two tasks today. Promote the page. Hunt for publishers. No, I WILL NOT FALL INTO THAT TRAP! No word about it yet.
Tired as if digging the whole damn Danube Channel by myself. Not enough sleep. Way too many cigs a day and waaaaaay too many ideas colliding in my head. Which hurts daily. Never felt more alive though.
I’ll keep doing what I’m doing even if I’ll end up bleeding on the floor. Nothing new here, anyway.
So keep in touch guys and make the Page spread like Ebola!
Love, me.
Advertisements

She lies next to me on the bed, ready to crawl under the covers. We decided to take a nap in the afternoon, since we planned to stay up most of the night.

She’s cuddling and curling until she finds her spot. She purrs almost like a cat. Fetal position in the middle of the bed and I watch her back relax. She doesn’t need a pillow to sleep. Her wild black hair is spread around and makes a beautiful contrast to the yellow sheets.

I sneak under the blanket too.  My instinct drives me to put my arm around her and pull her closer to me until I can bury my head in her hair. I don’t find this to be strange at all. She’s a person I love. It’s a natural habit for me to hold in my arms the people I love. To watch their sleep. To make them feel loved. My fingers rest on her shoulder, gently petting her. In a flash of a second I wonder if this isn’t a little too strange for her though. After all, she’s not used to sleep with me.

–          Does it bother you I’m holding you this close? I whisper in her ear.

–          No, it’s ok, she tells me, I feel the need to be protected and you do protect me just fine.

–          Alright, I answer. I feel the need to protect something, too.

I smile in her dark curls, sniffing her slight perfume. She always smells nice. I hear her slowly leaving this realm. Her breath slows down and her face line melts in a dream.  Look at us. Cats in a cradle. So sweet, so wrong. The broken pieces of her heart match mine, as we match in so many ways and we differ on so many levels. We give each other what we need, in this perfect moment of shared silence, in this perfect moment of shared affection. We are together but forever apart, since us both are painfully aware that we’d trade half a soul right now for the other one to miraculously shape into somebody else.

I glue myself onto her body, squeezing her waist with my arm and to my amusement, I think that if it was any sexual content in this touch, we’d make couple of the year.

I don’t quite sleep. It’s more like I wander through my mind, caught between dreams and glimpses of reality. From time to time, I open my eyes to watch her and make sure she’s well covered. She told me something earlier that I can’t get out of my head. I warned her that tonight, in the place where we’re going to be dancing, the music might not be entirely on her taste. She told me that it didn’t matter, as long as she’s with me. This “as long as I’m with you” spins around my nerves. Where did I hear this line before? Who told this to me before and why? Ah. Yes. Right.

Best love statement ever when it’s meant. And I know she means it.

I wake her up caressing her head. She’s sleepy, like me, she’s out of any mood, like me, but she doesn’t leave me with any choice of changing my mind about dancing. I hate her sometimes, when I know she’s going all the trouble in the world to pretend alive only so I can pretend alive as well. “Dress sexy, sexy! We are going out! Make me proud!”

I did. And also, later that night, I drew a small red heart with a lipstick on her naked shoulder. It looked amazing. She told me she loved me and then slipped into my arms, leaning her head on my chest. I kissed her temple. “I love you too, baby. And we’ll be just fine”, I whispered. “I know”, she said, “We’re together”.

A cincea vodkă

Îmi răsare în față după ce probabil până acum la bar au spălat fundul sticlelor cu apă distilată în care au turnat niste spirt. Nelipsitul bloc de gheață din pahar îmi arde vârful limbii când mă apuc să beau lichidul ăla transparent cu pretenții de alcool și în sfârșit iau atitudine:  ”Poștim vodka asta și plecăm”, dictez cu aceeași voce pe care nu mi-o recunosc, tăioasă ca vântul care zbuciumă marea iarna la Constanța. Și la fel de pătrunzătoare și la fel de greu de contrazis. Cererea mea se aprobă.

Toți sunt oricum suficient de beți și e deja două jumate. Așa că urmează dansul despărțirii, iarăși cu strângeri de mâini, iarăși cu îmbrățișări, cu promisiuni de a se vedea și mâine, sau azi mai târziu, cu schimburi de fulare, cu gesturi care înlocuiesc cuvintele, pentru că și cuvintele dorm de mult.

Mă ridic în sfârșit și durerea de spate care mă înghesuie e semn că am stat prea mult pe scaun și că probabil ar trebui să îmi reiau bunul obicei de a face un pic de sport măcar de două ori pe săptămână. Geaca mea e fix la fundul grămezii și îmi ia câteva minute să o deslușesc și să o extrag din mormanul care arată ca vestiarul comun improvizat al unui întreg cămin de nefamiliști.

Plecăm. Afară ninge dar ciudat, nu îmi mai e frig. M-am săturat de iarna asta, de glod, de ger, de vânt, de fulgii care mi se izbesc de față, de buzele veșnic crăpate, de efortul de a merge pe trotuar încercând să nu alunec. M-am săturat de frigul ăsta din mine care nu mă lasă în pace, care îmi chinuie visele, care mă cheamă pe nume și mă strigă Epic Fail. M-am săturat de gri și de pustiu, deși gri și pustiu e totul. O secundă îmi aduc aminte că mi-am jurat că anul ăsta o să fie cel mai mișto din ultimii 5, prea am suferit, prea am luptat, prea m-am zbătut, prea mult am tras și am împins, merit ca anul ăsta să fie bun, plin, frumos… A început bine, e drept. Dar uite că acum mă simt prizonieră în iarna asta care nu se mai sfârșește odată, dezamăgită de mine, cu oasele și sufletul durându-mă prea mult și prea des…

Ajunși în strada principală, nici nu mai e nevoie să căutăm un taxi. Ridic mâna și unul se oprește drept în fața noastră, la trotuar. This is my New York, șoptesc și îmi sprijin capul de geamul din spate, cu ochii închiși, după ce i-am spus șoferului unde să ne ducă.

Abia acum, la căldură, îmi dau seama că sunt amețită un pic și că tot ce îmi doresc este să mă culc acum și să mă mai trezesc la primăvară.

”I entered nothing and nothing entered me” scria cu negru pe zidul alb. Aș vrea să plâng, dar n-are sens. Există un singur loc în care îmi doresc să fiu la ora asta, o singură emoție pe care aș vrea să o trăiesc și din păcate, taxiul ăsta nu mă duce acolo…

Epilog

Scriu asta la câteva săptămâni după povestea pe care tocmai am spus-o. Vodka e în continuare cea mai bună prietenă a mea.

Am fost la concert la Coma.

Chelnerul Andi nu este numai un chelner. Este vocalistul trupei Toy Machines, care a cântat în deschidere la Coma. Andi, deși nu are o voce fabuloasă, s-a descurcat excelent pe scenă. Amuzant a fost că între două melodii, mai servea și prin bar, că era de tură. Andi e un mare meseriaș și așa cum e el, cu ochii inocenți, cu aerul distrat și cu o ușoară doză de confuzie / naivitate copilărească, de fapt în forul lui interior e un mare rocker. Și, da, jos clopu. Am decretat cu prietena cu care am fost la concert că îl iubim pe Andi și că mai mergem pe acolo.

Vamaiotul pletos cu cheta la bere din povestea mea, era tot acolo. Nu mai făcea chetă. Se distra.

Versurile scrise cu negru pe peretele alb sunt într-adevăr dintr-un cântec. Morissey – ”You have killed me”. Nu mai am nimic de comentat despre asta. Melodia nu îmi place, dar versurile alea sunt tot ce îmi trebuie.

Am mai înregistrat câteva povestioare amuzante despre oameni amuzanți și situații destul de interesante care să merite povestite. Mă gandesc să îmi fac un nou hobby din asta, să colind birturi și alte lăcașe din astea de cult similare și să scriu despre ele, despre oameni și poate uneori și despre mine. E o idee care merită analizată.

Ca să scriu despre concertul Coma ar însemna să deschid o nouă secțiune și să îi dedic câteva pagini. Au început cu ”Coboară-mă-n rai”. Așa, ca pentru mine. Mai mult nu are sens să scriu. Sunt fenomenali pe scenă și e suficient.

Despre mine… Mă simt și azi, când scriu asta, la fel cum mă simțeam și în noaptea aia, la fel de confuză, la fel de autistă. Uneori mai râd. Nu mai ninge și vremea s-a mai încălzit. E soare și s-au umplut străzile de oameni și de zâmbete. Dar vine o primăvară neagră, ca să îl parafrazez pe Henry Miller și oricât aș încerca să ies din labirint, calea cea bună întârzie să mi se-arate. Nu găsesc încă răspunsurile la întrebările pe care nu le pune nimeni, dar mă găsesc blocată tot într-o melodie de la Coma, care are ceva în ea care mă înnebunește și îmi atinge obsesiv o coardă nevrotică și nevralgică până la disperare.

Un semn vreau și eu dar lui nu îi pasă, așa că nu se grăbește să vină. E în regulă, o să îl caut până la sfârșitul lumii.

A patra vodkă

Mi-e frig și mă ustură ochii, semn că totuși spălătura asta de alcool începe să își facă ceva efect. Nu mă simt deloc pilită, numai am o senzație de moleșeală care mă cuprinde. Și de sictir. Nu prea mai sunt specimene noi pe care să le analizez, deși la un moment dat au dat năvală câțiva indivizi interesanți, în geci de piele, ceva mai în vârstă decât feți-frumoșii ăștia de pe aici, poate chiar ceva mai roacări sau mai supărați.

Deja m-am obișnuit cu fauna. Fetele dansează fără nici o apăsare, dreadlocks-urile, când nu sar prin vreun colț, se plimbă pline de importanță prin club, bizarul cu cercelul s-a relaxat brusc pentru că acum e cu o fată. Nu știu dacă a agățat-o acum sau pe ea o aștepta atât de încrâncenat, dar oricum, are o expresie facială mai umană și din când în când mai și zâmbește. Balerinul cu break-dance-ul e tot acolo cu fetele lui, nu mai face mișcări periculoase, dansează pe loc cu toate membrele în proximitatea lui și pare că se distrează și el. Pletosul cu cheta la bere e tot aici, îl zăresc ocazional mișcându-se cu grația unui hip-hop-er beat și gay printre oameni și sticle și visele pierdute ale fiecăruia dintre noi.

Am observat în schimb un alt fenomen ciudat, căruia până acum nu i-am dat importanță deși l-am notat în mintea mea. Stau la masa de lângă intrare, la 2 metri de ringul de dans. Oricine ar intra în club, dă cu ochii de mine prima dată, pentru că sunt așezată în capul mesei și nu ai cum să ajungi în nici un loc din birtul ăsta fără să treci pe lângă mine. Sunt mai marketing-wise așezată chiar și decât starul, care aproape că nu se mai vede de sub mormanul de haine care s-a adunat în jurul lui pe principiul ”Salut măăăă, ce mă bucur să te văăăăăăd frateeeee… pot să îmi las și eu geaca aici?”.

Fenomenul ciudat căruia îi acord acum atenție sunt tipii care trec pe lângă mine. Nu e prima dată când experimentez exercițiul ăsta. Toți m-au fixat cu privirea, câteva secunde, în drumul lor spre undeva. Exercițiul constă în a mă uita fix în ochii lor și în a le zâmbi. Am numărat până acum 8 care s-au blocat cu ochii în ochii mei, uitând să înainteze. Bine, toți cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 20 de ani. Nu, nu e vorba că sunt eu vreo tipă fabuloasă. Nu cred asta, deși ar trebui să o cred. E tricoul de pe mine și aroganța cu care le fixez privirea, urmată de zâmbetul cu rol de factor de confuzie.

Un puseu de stimă de mine, muribundă ca un cowboy cu tendințe de vigilante deghizat prost în Clint Eastwood, vine să încerce să mă salveze, spunându-mi că e normal ca toți puberii ăștia să se piardă cu ochii la mine, pentru că sunt o gagică hot și mișto. Îl trimit la plimbare cu două focuri de revolver, n-am chef de discursuri din astea moralizatoare azi, da sunt mișto, dar nu suficient de mișto îi urlu și mă apuc să adulmec în jurul mesei sursa unei arome care mi se pare cunoscută. M-am înșelat,  nu era iarbă. La dracu!

Un prunc blonduț trece pe lângă masă și frate, ori se împiedică când dă cu ochii de mine, ori nu! Încep să mă gândesc serios dacă nu cumva mi-au crescut bube pe față, așa ceva este inexplicabil. Mă gândesc la Romanul adolescentului miop. Uite-l aici, nici nu are ideea că într-o zi lama de ras o să îi fie cel mai bun aliat în cruciada de impresionism pe care va trebui să o desfășoare ca să marcheze și el ceva, uitându-se siderat la mine, cu ochii mari și rotunzi ca in anime-uri. Se redresează destul de repede din dezechilibru dar continuă să încurce circulația, pentru că pur și simplu mă fixează. Nu are mai mult de 16 ani zic eu. Nu știu dacă să râd sau să plang. Aparent fac ravagii pe nișa de vârstă la care concepul de blowjob încă este un mit urban, în timp ce cu groază realizez că dacă ăsta e viitorul, și accesul meu la sexul opus se va limita de acum încolo la liceeni, viața mea se va sfârși în mod ironic, singură și cu 72 de pisici. Asta după ce voi fi fost, ca și până acum, inutil, too busy chasing dragons.

Îmi scapă logica copiilor ăstora. Cârciuma e plină până la refuz de gagici de vârste similare, mai mult goale decât dezbrăcate, suficient de pilite cât să considere drăgălașe orice fel de avansuri. Și rătăciții ăștia se împiedică de mine. Îi fac o favoare puștiului, pentru că mă simt generoasă. Am fost în situația lui. Te uiți speriat și fascinat la o creatură pe care știi că nu o poți avea, că nu se va uita niciodată la tine așa cum te uiți tu la ea, că nu vei avea niciodată acces la lumea în care sălășluiește, dar speri ca un dement că poate, poate totuși, se va uita la tine și te va vedea că exiști. Așa că mă uit la copil și îi dau un semn că îl văd cu adevărat, zâmbindu-i cald, poate primul zâmbet sincer pe care îl afișez în noaptea asta, fără să mă erijez în prădătoare și fără să îi promit nimic. Știu cum e să te uiți în ochii unui om care nu te vede, așa că îl fac pe copilul ăsta să se simtă văzut de un stadion întreg de fani. Vaya con Dios îi urez, în timp ce se pune în mișcare în sfârșit.

Aleg să fac haz de necaz totuși, dacă mi-aș tăia venele acum aș face mult prea multă mizerie împrejur. Mă gândesc la Stephen Vizinczey și la al lui ”Elogiu femeilor mature”. Na, că am ajuns și acolo. În chip de tulburătoare de copii.

E clar că încep să îmbătrânesc. Cred că ar fi cazul să mă apuc să colecționez pisicile alea. Just in case.

Dar termin și vodka asta. Încă nu sunt beată. Restul au dat-o pe bere, așa că îl chem pe chelnerul Andi fluturând din mână la el cu superioritatea cu care o regină își salută de la balcon supușii, întinzându-i paharul gol. Pleacă sprintând cu el în mână și cu promisiunea unui refill rapid. I-aș spune să mă scutească de metrul ăla cub de gheață că nu sunt Surya Bonaly, vreau să beau, nu să candidez la mondialele de patinaj, dar îl las în pace. Aparent în noaptea asta, orice m-ar deranja, nu mă deranjează suficient de tare încât să fac efortul de a îmi dezlipi coardele vocale una de cealaltă pentru a și protesta. Sunt oricum sudate de fumul de țigară care le-a ars  în ultimile ore cu fascinația unui piroman și de lacrimile care ar fi vrut să curgă, dar s-au coagulat undeva între esofag și resemnare.

Eh, dar cântă TNT și brusc toată lumea de la masă e fan AC/DC. Ne trezim care de prin ce colț de iad zace sufletește și ne unim în cuget și-n simțiri cântand și dând din plete. Eu numai din cap, că am părul prins în coadă. Și ciocnind ce a mai rămas de ciocnit. Mă simțeam și eu cândva că sunt dynamite. Poate că am fost. Sau poate că nu am fost de fapt niciodată, dar mi-a plăcut mie să cred asta. Sau poate chiar am fost și acum sunt dezamorsată și zac tristă într-un colț de depozit abandonat, așteptând să fiu reconectată la firul electric care să îmi redea gloria de ”I’m dirty, mean and mighty unclean”. Dar nu voi fi, și până și eu știu asta.

Arunc un ochi fugar peste peretele din stânga și privirea mi se oprește peste încă un vers. Who am I that I come to be here…? bună întrebare. Mi se face iar frig. Întreb din nou dacă nu e cazul să părăsim incinta și acel ”Mai stăm un pic” ușor incoerent pe care îl aud nu mă ajută deloc să îmi cresc temperatura corpului.

Starul este și el obosit și deja se vede, pentru că a uitat să mai zâmbească. Nu se ridică de la masă ca să îi insoțească pe ceilalți, pregătiți de încă un tur de socializare. Iar rămânem singuri și iar nu ne vom vorbi…

A treia vodkă

–          Ce bei?

–          Poftim?

–          Ceeee beeeeeei?

–          Ce-am băut și până acum…

–          Andi, 4 vrem!

Chelnerul îmi ia paharul gol și până să apuc eu să îmi aprind o nouă țigară, se mai întoarce cu încă un rând. Bun băiat, îmi place de el, a schimbat și scrumiera, chestie pe care eu personal și special o apreciez teribil, câțiva prieteni știu de ce. E drăguț Andi, cu părul vâlvoi și ochii inocenți, cum aleargă el de la o masă la alta conștiincios și un pic depășit de aglomerație.

Sunt trează ca lumina. Și îmi dau seama că și în noaptea asta, ca și în alte dăți, voi fi iarăși singura creatură trează de la masa oamenilor beți și mă întristez. Am băut și cu o noapte înainte, și recunosc că vinul ăla în afară de o mahmureală cumplită, alt sentiment ceva mai înălțător nu a reușit să îmi ofere. Uite-mă acum cum bag a treia vodkă peste doza de bere pe care am băut-o acasă înainte să vin aici și nu va fi ultima, și culmea ironiei, mâine mai am programată o partidă de băut, cu altă trupă.

Uneori mi s-a mai zis că beau prea mult. De cele mai multe ori am senzația că nu beau suficient.

Oile mele la care mă întorc zâmbind, fac polemică pe tema trupei Vița de Vie. De fapt nu fac polemică, pentru că pentru polemică ar fi nevoie să vorbești. Ei cântă o melodie de la Vița. Care se aude în boxe tare de tot, instigând să dăm sunetul și mai tare. Starul are fața sculptată în piatră. Actorul de lângă el îi urlă în ureche versurile melodiei, în timp ce starul repetă la nesfârșit ”Nu, asta nu. Nu. Nu. Neah neah”.  E clar că nu e fan, ba mai mult, e clar că domnul Despot pare să îl enerveze teribil cu ceva. Din spirit de frondă și dintr-un soi de coaliție a nesimțiților, toți de la masă începem să cântăm melodia, foarte pătrunși de ea, numai că să enervăm vedeta. Care continuă să spună nu, în timp ce prietenul lui de lângă, continuă să îl înghesuie într-un colț și să îi urle vers cu vers.

Râd de ei dar cânt cu ei pentru că întâmplător îmi plac Vița de Vie și îmi place să îl văd pe star cu mâinile la tâmple, încrâncenat să nu ne audă. Mă aștept din secundă în secundă să se ridice de la masă să urle, da e un tip mult prea mișto ca să facă faze din astea. La masă au apărut oameni noi, care și ei se înghesuie pe undeva. O balenă expirată reușește inclusiv să mă calce și să își pună poșeta la mine în brațe. Aș vrea să protestez dar în sinea mea mi se rupe de tot ce se întâmplă. Așa că îmi mut propria geantă, abuzată și mutată de colo-colo, într-un colț în care sper că nu va fi complet strivită, îmi mut și picioarele, pentru că dacă se mai cântărește pe bombeurile mele încă un cașalot din ăsta care din greșeală poartă numele de femeie, o să dau de dracu și mă retrag a mia oară în seara asta în bula mea schizoidă.

Îmi amintesc ce făceam săptămâna trecută pe la ora asta și mă felicit că mi-am tăiat ghearele, pentru că dacă le lăsam de lungimea aia, acum, când mi le înfig în podul palmelor, sigur mi-aș fi făcut răni.

Dar melodia de la Vița se termină, ocazie cu care se încearcă un soi de conversație despre rock-ul românesc. Nu ține mult. Mi se taie de prezența starului și comunic partenerilor de masă că nu știu ei ce fac în 3 martie, dar eu voi fi exact în același loc, dacă se poate și exact la aceeași masă, cea mai apropiată de scenă și de ring, la concert la Coma care vin și cântă live. Aici. Concert la care îmi jur să mă duc, conștientă probabil că o să mă duc singură. Dar pentru ”te rog du-mă-ndelung și fă-mă uitat”, cu mine acolo, merită să merg și dacă o să ajung să îmi blestem soarta că nu am cu cine să împărtășesc momentul.

Când aud de Coma, celebrii mei dau din cap aprobator dar tac. Dacă cumva consideră că acel concert este sub nivelul lor, pot să se alinieze de pe acum la coadă și să ia un număr, așteptând să mă pupe undeva.

Ne despărțim iar spiritual, eu în universul meu, circumscris la îngerii și demonii mei care se distrează pe seama mea, acolo sus, pe schele, iar ceilalți în nesfârșitele lor discuții. Iar s-au adunat grămezi. Nu îi pot auzi, că muzica este totuși mult prea tare dar nici nu mă strădui. Starul s-a lăsat cuprins de o discuție aparent inteligentă cu o tipă care s-a așezat lângă mine, iar în partea cealaltă, cașaloata bea shot-uri de tequilla, ca în filme, cu sare și lămâie, obturându-mi un pic raza vizuală. Indiferența care mă cuprinde e vecină cu obnubilarea. Frate, nici pe vremea când mă îndopam cu benzodiazepine nu eram așa de amorțită…

Mă uit la ceas și îmi dau seama că aș cam vrea să îmi târăsc existența acasă. Întreb timid oamenii cu care am venit dacă nu e cazul să ridicăm ancora, dar nu… mai trebuie să mai vină niște oameni, mai bem și povestim și cu ăia un pic și după aia mergem.

Trăznet. Alunec iar în visare cu privirea fixată spre nicăieri, mai repede decât și-ar face efectul o doză de hero la un narcoman versat. Găsesc un gând stingher care se zbate singur și isteric în capul meu, ca un fluture într-un beci, înnebunit de lumina unui bec chior, și cad pe el de la înălțime. Aud ”buf!” și iată-mă pe spate, întinsă toată peste gândul ăsta, pe care încerc să îl strivesc sub greutatea pe care o mai am, numai ca să îl sufoc și să-l ucid. Îmi privesc de jos în sus bolta propriei minți, întunecată, absentă și ostilă ca un petec de asfalt încins proaspăt turnat în al nouălea cerc al iadului. Din neant se insinuează silueta lui Scarlett, foșnindu-și crinolina cu subtilitatea unui blestem, draga de ea, parcă o așteptam, ca să îmi spună că și mâine e o zi. Da, îi răspund, din păcate, așa e…

A doua vodkă

Vine repede, pentru că s-a dat deja comanda pentru ea acum jumătate de oră.

O gust și mă bucur că jumătatea aia de frigider nedezghețat de 6 luni pe care o plasează în fiecare pahar, nu a apucat să altereze complet ideea de alcool. Îmi storc felia de lămâie în zeamă și îmi caut a 8-a țigară. Starul îmi aprinde cuiul de coșciug cu bricheta lui, un gentleman. S-a prins, cred, că tot ce fac la masa aia este să o decorez cu fabuloasa-mi prezență. Tac și beau și mă întreb de câte ori până acum am mai stat în contexte din astea, la mese de club, tăcând și bând și fiind complet absentă în spirit. Ultima dată cred că de ziua mea, anul trecut, dar anul trecut mi-am depășit inclusiv propriile așteptări, pentru că am reușit performanța de a fi absentă chiar și în trup de la un moment dat…

Ce amuzantă e viața totuși, mă gândesc. Cine dracu a mai dispărut de la ziua lui? Mă revăd atunci, fugind afară și ascunzându-mă în beznă pe terasă. Dându-mă încet într-un leagăn de lemn de mărimea unei bărci, privind din afară înăuntru la oamenii care dansau și se distrau nestingheriți în discoteca improvizată dintr-o sală de restaurant.  Era noapte, ca și acum, fumam, ca și acum și mă simțeam, ca și acum, ca și în toate zilele care vor urma, ruptă de toți și de toate, privind la oameni printr-un perete de sticlă, pe veci separată sufletește de ei, urmărindu-i ca printr-un acvariu. Mă întreb dacă și când o să îmi găsesc și eu locul în lumea asta, după care o las baltă. Sunt blocată aici, pentru moment și n-am decât să trăiesc cu ideea.

Și apropo de captivitate la borcan, clipesc peste amintire ca să o alung, culorile din jur revin spălăcite în fum de țigară și dau browse în jurul meu, să văd ce se mai întâmplă cu speciile cu care co-abitez în acest insectar, în timp ce mormanul de haine de lângă noi se ridică la cer.

Lumea din club se înmulțește ca indienii din suburbiile Calcutei, exponențial progresiv și fără discernământ. Apar noi alieni.

Ah, deci uite și hipsterul. Un fesuleț în dungi verzi-mov stă țuguiat deasupra unui bust din care nu înțeleg nimic, care stă deasupra unor pantaloni cu turul la genunchi. Râd de el pentru că îmi amintesc de o poză care s-a plimbat o perioadă pe net și care explica scurt și la obiect istoria pantalonilor lăsați în vine, cu vedere la boxerii Jolidon. Amețitul se învârte confuz prin mulțime, aparent nedumerit de grămada de pletoși care încearcă un simulacru de pogo și sunt convinsă că se întreabă cine l-a convins să ajungă în seara asta aici. That makes two of us, bro, îmi șoptesc, pentru că nici eu nu prea știu exact ce caut în filmul ăsta. Dar îmi aduc aminte repede. Alternativa era și mai tristă, așa că bal să fie, îmi zic, în timp ce aproape mă înec cu ice-berg-ul strategic plasat în bucățica mea de vodkă, să tragă la cântar și să mi-o boteze dincolo de limita recunoașterii gustului. Oricum e o Săniuță leșinată, la 5 lei doza ce dracu să ceri de la ea? Poate pe următoarea.

Cu un colț al ochiului aflu că lumea se cam ridică să plece de la masă ca să socializeze cu altă lume de la alte mese. Conversația mea briliantă probabil că i-a speriat pe toți și, ne mai făcând față puterii mele de argumentare, pleacă să ia o pauză și să își pună gândurile în ordine. Mi se promite ”Nu plec departe”. Dau din umeri. ”Puteți merge unde vreți”. Recunosc că deși mă simt destul de ok aici, nu mă mai simt pe mine și asta mă întristează.

Fixez cu privirea un alt tip de autist, o combinație bizară între emo și hipster, ciudatul clasic care ajunge în astfel de locuri părând alungat pe veci din continuum-ul spațiu-timp. Se mișcă tridimensional în slow-motion pe muzică, dar nu pe ritmul ei ci mai mult pe ideea de melodie și se uită la sticla de bere din mâna lui atunci când o duce la gură ca și când atunci ar vedea-o pentru prima dată. Nu pare drogat, ceea ce mă amuză, înseamnă că așa e el. Cu cercelul de tip nasture de palton inserat apoteotic în lobul urechii stângi, face un contrast dubios cu rockerii care mișună peste tot cu un aplomb care i-ar face să se înverzească de ciudă chiar și pe protestatarii anti… orice mai e la modă zilele astea. Ciudatul stă într-un colț întunecat, desprins de peisaj, închistat și rigid ca o masă de călcat. Și cu tot atâta chef de viață.

O bătaie pe umăr îmi întrerupe analiza.

–          Ai picat pe gânduri? Mă întreabă starul.

–          Nu, îi răspund, sunt numai obosită.

În semn de recunoaștre, cască și el zgomotos. Îmi dau seama cu stupoare că am rămas numai noi doi la masă. Nu ne vorbim. Și el arată destul de dărâmat. Limbajul gestual e suficient, de aia se cheamă că e limbaj, ajută la comunicare. El cască și se întinde leneș, după care îmi zâmbește. Îi zâmbesc înapoi. Mă întreabă dacă sunt din Cluj. Ok, acum m-am iritat un pic. În afară de prietenii pe care îi numărăm la comun în lista de contacte telefonice, ne-am mai văzut de enșpe ori până acum. Dar nu am pretenția să mă cunoască sau să mă recunoască totuși, așa că îmi ascund incisivul care vroia să i se arate de sub buza de sus și îi explic în 3 cuvinte de unde ne știm și ce prieteni comuni mai avem, în afară de cei cu care eu m-am întrupat în noaptea asta la masa lui. Dă din cap zâmbind și îmi întinde paharul. Ciocnim și dau și eu din cap într-un soi de reverență. Numai din cap mai pot să dau, pentru că restul corpului meu este aservit scaunului pe care a înțepenit din lipsă de spațiu și de frig.

Mă uit la niște fete în maieuri pe bretele de lățimea aței de papiotă și mă întreb cum dracului mie imi e frig, cu un bluzon cu mânecă lungă și un tricou peste el. Îmi pun mâinile cruciș peste piept și îmi frec cu palmele brațele, poate mă încălzesc un pic. Ciudat, în seara asta e plin de literatură în mine, se înghesuie personaje peste personaje, care mai de care mai triste. A venit Alex Dobrescu acum, din Pânza de Păianjen, spunându-mi că și lui îi e mereu frig, că nu e niciodată destul soare pentru el. Din difuzoare urlă The Clash – Should I stay or should I go, așa că îi spun lui Alex să dispară, pentru că nu e scena lui azi. E a mea și numai a mea și cântecul ăsta, așa vesel și vechi cum e el, e al dracului de trist de fapt, dar numai eu știu asta.

Ling ce a mai rămas pe fundul paharului și mă uit la star. Se uită la mine și mă întreabă dacă știu unde sunt ceilalți. Dau din umeri. Nici nu termin să îi răspund ”Apar ei” când chiar apar ei, prăbușindu-se pe canapea și scaune și dând din mîini zgomotos la chelnerul care întreabă ce mai vrem. Nu îi zic nimic, îi întind numai paharul gol și dau din cap la el. Se prinde și mă numără și pe mine pentru următorul rând.

Nu am nici cea mai vagă intenție să particip la discuția care se poartă peste mine așa că îmi mut privirea spre dreapta. Spre stânga nu pot, că acolo e peretele cu versuri și chiar dacă am reușit să mă obișnuiesc cu el, nu vreau să insist să îl privesc, deși mă atrage spre el cum îl atrage pe un masochist reclama la un bordel care promite infinite delicii dureroase.

În dreapta mea, corporatistul tânăr, care, după o săptămână de muncă silnică prin vreun birou, se dezinhibă vineri noaptea într-un club numai ca să nu își piardă mințile. Sunt destui din ăștia pe aici. Îi recunosc de la un kilometru. Ăsta din dreapta mea încearcă din răsputeri să impresioneze două fete, reușind să le amuze într-un mod grotesc. Dansează complet haotic, dând separat din fiecare parte a corpului și din fiecare dă altfel și în altă direcție, ca și când brusc membrele lui s-au hotărât să dezvolte o personalitate proprie și să se comporte ca un copil cu displazie spastică la deschiderea oficială a unui magazin de dulciuri.  Este hilar cum se împrăștie peste tot, ca un hârciog pe cocaină, râzând singur în timp ce încearcă figuri de break-dance pe muzică heavy-metal, spre siderația și oroarea fetelor de lângă el. Le-am surprins făcând un scurt schimb de priviri și privirile alea nu erau un compliment la adresa lui, asta pot să spun sigur. Ce îmi place la el este că omului i se fix rupe. Dansează în legea lui cu berea în mână și evident că în astfel de misiuni imposibile, cineva este întotdeauna rănit. Astfel că nu apucă bine să încheie o figură spectaculoasă de săritură pe un picior cu o mână la spate tremurând ca un pacient cu Parkinson și alta descriind arcuri de cerc în toate planurile geometriei în spațiu, când nesimțita de bere din mâna lui face un flick-flack demn de Nadia și aterizează cu spume și artificii pe bluza uneia dintre fete. Stupoare și oroare, tipul se oprește din balet aproape în aer, și dacă gravitația nu ar fi prietena noastră, a tuturor, ar fi rămas suspendat deasupra podelei cu fața scurgându-i-se și cu ochii explodându-i din orbite ca la un melc care s-a transformat în The Mask.

Mii de scuze, fetele râd dar nu e râsul lor, mai ales cea cu bluza udă și puțind a bere răsuflată sigur nu se distrează în sinea ei pe cât de bine pare, tipul se repliază scurt, își adună toate membrele de pe unde erau plecate cu colindul și rămâne țeapăn pe loc, probabil dându-și picioare mintale în gură în timp ce așteaptă fetele să se întoarcă de la baie. A realizat că nu o sa plece cu nici una din ele acasă în noaptea asta și ideea pare să îl macine destul de intens.

Îmi întorc privirea de la el, numărul de circ s-a terminat. Dau cu ochii în treacăt de bizarul cu nasture grefat în ureche. La fel arată ca și când ar fi înghițit masa aia de călcat. Nu mă inspiră. Sprijină un perete uitându-se în gol. Fața îi e mai inexpresivă decât a tuturor personajelor din Twilight. Îl las în trip-ul lui și mă concentrez pe compania de la masă, mai ales că îmi dau seamă că unul din ei încearcă de câteva minute să îmi spună ceva, pentru că mă bate pe braț și se străduie să îmi surprindă privirea…

Acesta este un text foarte lung, pe care nu pot să îl postez integral. Motiv pentru care o să îl postez în subcapitole, la distanță de o zi-două între ele, în categoria ”Sfârșitul lumii-n șase acte”. Încep cu Prologul și Capitolul I. Orice asemănare cu personaje reale și cunoscute, deși s-a vrut pur întâmplătoare, din păcate nu e. Îmi cer scuze în avans de la cei care se vor recunoaște în poveste dacă textul are pe alocuri o notă ușor ofensatoare. Partea asta merge cu melodia de mai jos.

Prolog

Există un singur loc în care aș vrea să fiu în noaptea asta și locul ăsta nu este aici.

Și cu toate astea, iată-mă, la 12 noaptea, la o masă la care se bea vodkă și se povestește despre nimic (pentru mine este nimic, pentru ceilalți sigur sunt subiecte serioase), înconjurată de oameni cu care nu am prea multe în comun. Dar le zâmbesc frumos și fals de fiecare dată când paharele noastre, dansând în aer ca niște OZN-uri stricate, scot clinchetul tipic de sticlă lovită de ea însăși. Hai noroc!

Și se strâng mâini, se îmbrățișează trupuri, se fac poze, se îngrămădesc haine peste haine pe un fotoliu care părea de la început prea mic să găzduiască tot amarul ăsta de garderobă care se înmulțește văzând cu ochii. La masa la care stau, stă și un star local. Nu. Invers. La masa la care stă un star muzical român, împreună cu un actor destul de familiar printre tinerii locali, aterizez și eu, pentru că, nu-i așa, eu și starul avem prieteni comuni. Nu ne știm personal, deși în ultimii 10 ani am mai făcut cunoștință de cel puțin 3 ori. Mă așez frumos lângă el și încep să scanez perimetrul, în timp ce chelnerul stă după mine și așteaptă să mă decid ce beau. Dacă e deja vodkă pe masă, să nu stricăm peisajul, zic. Deci keep them coming că și așa trebuie să mă trezesc din mahmureala care m-a bântuit toată ziua, consecință nefastă a sticlei de vin roșu pe care am băut-o singură cu o noapte înainte.

Muzicianul cunoscut, destul de mare ca artist, de un umanism rar și fără fițe, adună în jurul lui câte 5 oameni pe minut. Toți fac cumva și se înghesuie peste ceilalți ca să îi strângă mâna, să îl salute, să bea cu el. În mai puțin de jumătate de oră mă trezesc înghesuită pe un scaun incomod, cu picioarele dureros strânse sub masă, să le fac loc și altora. Eram 4. Acum suntem 6, 8, 12, iar 10, iar 3, pentru că oamenii vin și pleacă și iarăși vin, de dragul starului, de dragul atmosferei, de dragul muzicii.

Prima vodkă

Mă uit la ei și îi văd transparenți. Încerc să susțin o conversație cu cei cu care sunt aici, dar mi-e obositor și trist. Mă concentrez pe vodka din pahar conștientă fiind că și asta va fi o noapte din aia în care toți or să se distreze în timp ce eu o să  îmi povestesc textul ăsta în cap și brusc îmi vine un chef nebun să am un pix și o hârtie ca să pot să îl și scriu, așa cum am mai făcut-o și altădată. Îmi dau seama că uneori scriu excelent în cârciumi, când mă simt străină de mine și de întregul univers și senzația de deja-vu mă copleșește. La fel eram și acum 2 ani, la o masă, bând și scriind cu pixul verde al chelnerului. Dar de data asta nu am nici măcar o brichetă proprie, o utilizez pe a starului, așa că mă resemnez. O să scriu textul ăsta mâine.

Și o să țin minte textul ăsta pentru că esența lui e deja scrisă pe un perete al clubului. Mă uit la cuvintele pictate frumos cu vopsea neagră pe peretele alb, sigur sunt versuri dintr-o poezie sau un cântec, nu le recunosc, dar durerea pe care o transmit mă transportă deja într-un univers paralel, în care cad ca într-o prăpastie, sorbindu-mi doza de uitare, cu o țigară permanent fumegându-mi între degetele mâinii drepte.

Mă uit la fum, prin fum, prin mine și prin zidul ăla cu versuri și și dacă pentru o secundă mi-am dorit să urlu și să fug de acolo, între timp am uitat. Mă hipnotizează înstrăinarea pe care o simt față de toată această pleiadă de indivizi umani și fug la mine înăuntru, unde nu e mai bine, dar măcar e mai liniște.

Ca și notă secundară, continui să nu înțeleg ideea de a da muzica la un volum infernal de maxim în văgăuni din astea socialoide, parcă intenționat ca să nu te poți auzi cu cel de lângă tine. Poate de aia, de fapt. Poate muzica e menită să îți spargă timpanele ca să poți de fapt să fii singur cu tine, în timp ce te prefaci că ești cu ceilalți. E o scuză să nu comunici, poate că uneori e suficient doar să fii acolo. Și să bei. De fapt asta e. Nu te auzi și nu vorbești, stai acolo și bei. Eu sunt acolo dar nu cu ei. Și am chef să beau până pic sub masă. Ceea ce nu se va întâmpla nici azi.

Nu e nimic ciudat sau nou în imaginea asta. Mă regăsesc, mereu și mereu, singură și autistă într-o mare de oameni care se distrează teribil, oameni beți, oameni drogați, oameni fericiți, oameni care se holbează aprobator la tricoul meu cu Cannabis Smoking Institution și la mănușile mele cu degetele tăiate, la bocancii mei de piele până la genunchi și la privirea mea trează care le susține provocator privirile lor progresiv-alcoolizate.

Privesc în jurul meu și îmi vine în minte prima propoziție cu care începe ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”: ”Sunt toți acolo”. Iată-i. Defilează fără griji prin fața mea și mă dedic observării lor cu aceeași pasiune cu care un entomolog se dedică studierii celor mai rare specii de gândaci de bucătărie.

Uite-i pe primii dintre artiști și ultimii dintre rockeri. E seara de Oldies but Goldies of Rock așa că am material suficient de observație. La înaintare ies tricourile negre cu AC/DC sau Metallica, urmate de dreadlocks-uri. Poate ultimile din era globalizării, dar puștiul care le poartă este atât de mândru de ele și și le scutură cu o dulce încăpățânare făcând ravagii printre vecinii din jurul lui, în timp ce urlă ”I’m a sucker with no self esteem” . Îmi este brusc simpatic copilul ăsta, cu pantalonii lui largi în carouri și cu dreadlocks-urile lui, cu cei 20 de ani pe care îi are și cu stilul relaxat cu care își țopăie trupul aproape translucid dintr-o parte în alta a ringului. Singura senzație care nu-mi e simpatică e aia că și eu am stima de mine făcută KO la podea. O privesc rece cum sângerează și încearcă, stupid-amuzantă și la fel de tristă ca un copil cu dizabilități, să își bage limba în nas ca să oprească hemoragia. O cretină. O las acolo, nu-mi mai trebuie.

Mă uit la rockerașii aștia mici și nu îmi pot dezlipi privirea de pe ei. Au pletele de diverse lungimi dar sunt pieptănați și curați și aranjați și sunt tineri și frumoși ca niște zei. Umblă în grupuri de câte doi-trei, cu privirea sus și spatele drept, cărând după ei o nelipsită sticlă de bere. Nu au mai mult de 25 de ani. Se extaziază la Disturbed și la SOAD și probabil că și-ar vinde un rinichi ca să ajungă la un concert Black Sabbath, în timp ce se numără de mărunțiș prin buzunare, probabil ca să nu pice de bobleți (și asta e o expresie din ”Zbor”, ce naiba am cu cartea asta?) în fața fetelor pe care le sărută discret prin colțurile întunecate, în pauzele dintre melodii.

Imi plac pentru că sunt tineri și autentici, pentru că poate (sau sper că) încă nu duc cu ei crime și păcate de moarte, cadavre și dezamăgiri prea mari. Și fetele lor sunt frumoase, proaspete și vesele, râd tare, dau din cap și par că lumea e a lor, fără să fie vulgare, să pară stupide sau ca și când locul lor nu ar fi acolo. Ele sunt din locul ăsta și când îmi dau din nou seama că și eu aș fi de aici dacă nu mi-aș dori să fiu în altă parte, discret apar să îmi cânte în urechea internă Radiohead. I don’t belong here… îmi șoptesc, iar eu îmi mai aprind încă o țigară cu bricheta starului, zâmbesc amar și mă uit cum se umple ringul de dans cu oameni tineri, liberi și vii. Și eu sunt tânără, liberă și vie, încă, dar mă doare peretele ăla scris cu negru ca și cum un torționar mi-ar înfige în ochi în mijlocul nopții lumina a 1000 de xenoane. Scutur din cap ca un cățel, ca să îmi alung gândul rău ce vrea să mă chinuie un pic și mă setez din nou pe fauna care mișună prin cârciumă.

Contemplația îmi este întreruptă de unul dintre copiii ăștia, ziua studenți serioși – noaptea rebeli fără cauză, o creatură lungă și deșirată, cu o pereche de jeans-i cu 4 numere mai largi, cu părul până la fund și cu ochelari. Se proptește un pic pilit de masa noastră și începe un discurs incoerent asezonat cu miliarde de gesturi și mișcări ale corpului, disperat să convingă, să seducă, să ne frângă inimile și toate astea pentru a face rost de niște bani de-o bere. Nu îl auzim și nu îl înțelegem până când vedeta, singurul ce părea ceva mai interesat de discursul puștiului, ne face semnul tipic al banilor, frecându-și degetele mari de arătătoarele de la ambele mâini. În sfârșit pricepem, omul făcea chetă peste tot ca să mai bea ceva.

Starul îl expediază dând din umeri și zâmbind, cu un gest aproape feminin, de scuză, palmele în sus la nivelul umerilor, rânjet până la urechi, părere de rău, nonșalanță. Eu mă uit în urma copilului dând ochii peste cap într-un gest de supremă superioritate enervată și enervantă și mă întreb dacă vamaiotul ăsta mic nu cumva și-a greșit și locația și vocația și dimensiunea temporală în care trăiește, pentru că e la 1000 de km depărtare de oaza din Vama Veche în care pe vremuri era perfect normal să ceri bani de bere străinilor de lângă tine și era și mai perfect normal să îi primești. Puștiul pleacă dezamăgit dar cu speranța încă vie în suflet. Colindă pe la alte mese. Mă uit cum își târâie cortul care îi ține loc de nădragi prin mulțime și mă gândesc că sunt bătrână și obosită. L-am catalogat destul de aspru în mintea mea, cu o atitudine mult prea dură pentru situația reală și mi-a părut rău. M-am simțit vinovată. Devin din ce în ce mai cinică. Și trebuie să calc în picioare un student în sinea mea, ca să îmi dau și eu seama cât de cinică devin cu adevărat. Sunt plină de citate din cărți în seara asta. De data asta a venit Primarul din Balanța care în mijlocul unui chef, a deschis geamul casei și a început să urle în toiul nopții ”La muncă ortodocșilor!” Cam așa i-am urat și eu în gând puștiului, uitând că și eu am fost studentă, uitând că și alți prieteni de-ai mei au făcut figuri din astea, uitând că deși eu sunt un demn erou al clasei muncitoare, în general nu am veșnic un sfanț. Mă simt dezamăgită de mine însămi, dar ăsta e un sentiment care mă bântuie deja de două zile, mai rău de atât nu poate fi.

Partenerii de masă comentează amuzați pe seama vamaiotului. Istoria va arăta o oră mai târziu că în birtul ăla s-au găsit oameni mai generoși ca noi, mai toleranți ca noi, mai frumoși ca noi, pentru că l-am văzut pe puști defilând mândru nevoie mare cu o bere în mână, semn că jocul de-a cheta a funcționat și altruismul nu a mucegăit de tot în sufletul generației actuale.

Mă întorc la studiile mele de sociologie după ce dau din cap 3 minute la unison cu co-mesenii mei pe Enter Sandman, asta ca să nu se spună despre mine că nu sunt o creatură socială. Știu că Metallica au concert la Belgrad undeva prin aprilie și ofer cu generozitate informația că or să cânte tot Black Album-ul cap-coadă. ”Vrei să mergi? Merită!” Aș vrea sincer. Mi-am făcut de ani de zile o listă cu formațiile la care trebuie să ajung măcar o dată să le văd live și Metallica e printre ele. Dar Belgradul e departe, biletele sunt scumpe și la ora actuală, nu prea am cu cine să mă duc. În sensul ăla jalnic că nu prea am cu cine să mă duc, nu că nu aș putea găsi câțiva demenți care să facă 1200 de km cu mine ca să îl vadă pe Hetfield. În fine. ”Mă mai gândesc. Poate ajung și la București din nou și de data asta ajung și eu să îi văd”. Wishful thinking my friends, wishful fucking thinking…

O idee bizară începe să se încrețească în mintea mea, dar dă de netezimea alienată a celorlalte gânduri care zac pe acolo, se dezumflă și pică în gol. What if… vrea să îmi transmită, dar sucombă prin moarte violentă atunci când realizează imensitatea inutilității oricărui efort. Ridic privirea de pe suprafața mesei pe care o fixam cu obstinație și dau din ochi întrebătoare în direcția chelnerului…

Next Page »