Yes, it’s finally here!

My writer finished his novel. A week ago. Which means I have a new job. Ta-daaaa! I am a literary agent!

Everything you need to know about the Crux project is right here:

http://deeaswritersgallery.blogspot.ro/

This is my site. The story of how to publish a book having nothing more than brilliant ideas and social skills.

And then, it’s the writer’s site

http://thecatfactor.blogspot.ro/

He writes almost daily, so keep up with his pace, I can barely breathe running behind him

Aaaaaaaand! There’s the third site, which I’m not gonna tell you anything about yet. Because you’ll find it promoted on the other two. Which means you’ll just have to follow the daily updates and attach your Twitter acounts to the blogs. Ain’t marketing a bitch? :))

So, dear followers of the Deianeiristic Religion, allow yourselves to be amased and enlightened, as usual.

I bow and leave the scene in applause!

 

 

Advertisements

And after quite a long time of radio silence, as himself might say, he’s throwing us again in the middle of some crazy action fantasy story with visuals begging for a movie and with a plot which I cannot say for sure I understand where it came from, but which also begs for a continuance.

http://thecatfactor.blogspot.com

There are a lot of people who can write. There are very few who can create. He’s among the chosen ones.

She lies next to me on the bed, ready to crawl under the covers. We decided to take a nap in the afternoon, since we planned to stay up most of the night.

She’s cuddling and curling until she finds her spot. She purrs almost like a cat. Fetal position in the middle of the bed and I watch her back relax. She doesn’t need a pillow to sleep. Her wild black hair is spread around and makes a beautiful contrast to the yellow sheets.

I sneak under the blanket too.  My instinct drives me to put my arm around her and pull her closer to me until I can bury my head in her hair. I don’t find this to be strange at all. She’s a person I love. It’s a natural habit for me to hold in my arms the people I love. To watch their sleep. To make them feel loved. My fingers rest on her shoulder, gently petting her. In a flash of a second I wonder if this isn’t a little too strange for her though. After all, she’s not used to sleep with me.

–          Does it bother you I’m holding you this close? I whisper in her ear.

–          No, it’s ok, she tells me, I feel the need to be protected and you do protect me just fine.

–          Alright, I answer. I feel the need to protect something, too.

I smile in her dark curls, sniffing her slight perfume. She always smells nice. I hear her slowly leaving this realm. Her breath slows down and her face line melts in a dream.  Look at us. Cats in a cradle. So sweet, so wrong. The broken pieces of her heart match mine, as we match in so many ways and we differ on so many levels. We give each other what we need, in this perfect moment of shared silence, in this perfect moment of shared affection. We are together but forever apart, since us both are painfully aware that we’d trade half a soul right now for the other one to miraculously shape into somebody else.

I glue myself onto her body, squeezing her waist with my arm and to my amusement, I think that if it was any sexual content in this touch, we’d make couple of the year.

I don’t quite sleep. It’s more like I wander through my mind, caught between dreams and glimpses of reality. From time to time, I open my eyes to watch her and make sure she’s well covered. She told me something earlier that I can’t get out of my head. I warned her that tonight, in the place where we’re going to be dancing, the music might not be entirely on her taste. She told me that it didn’t matter, as long as she’s with me. This “as long as I’m with you” spins around my nerves. Where did I hear this line before? Who told this to me before and why? Ah. Yes. Right.

Best love statement ever when it’s meant. And I know she means it.

I wake her up caressing her head. She’s sleepy, like me, she’s out of any mood, like me, but she doesn’t leave me with any choice of changing my mind about dancing. I hate her sometimes, when I know she’s going all the trouble in the world to pretend alive only so I can pretend alive as well. “Dress sexy, sexy! We are going out! Make me proud!”

I did. And also, later that night, I drew a small red heart with a lipstick on her naked shoulder. It looked amazing. She told me she loved me and then slipped into my arms, leaning her head on my chest. I kissed her temple. “I love you too, baby. And we’ll be just fine”, I whispered. “I know”, she said, “We’re together”.

A cincea vodkă

Îmi răsare în față după ce probabil până acum la bar au spălat fundul sticlelor cu apă distilată în care au turnat niste spirt. Nelipsitul bloc de gheață din pahar îmi arde vârful limbii când mă apuc să beau lichidul ăla transparent cu pretenții de alcool și în sfârșit iau atitudine:  ”Poștim vodka asta și plecăm”, dictez cu aceeași voce pe care nu mi-o recunosc, tăioasă ca vântul care zbuciumă marea iarna la Constanța. Și la fel de pătrunzătoare și la fel de greu de contrazis. Cererea mea se aprobă.

Toți sunt oricum suficient de beți și e deja două jumate. Așa că urmează dansul despărțirii, iarăși cu strângeri de mâini, iarăși cu îmbrățișări, cu promisiuni de a se vedea și mâine, sau azi mai târziu, cu schimburi de fulare, cu gesturi care înlocuiesc cuvintele, pentru că și cuvintele dorm de mult.

Mă ridic în sfârșit și durerea de spate care mă înghesuie e semn că am stat prea mult pe scaun și că probabil ar trebui să îmi reiau bunul obicei de a face un pic de sport măcar de două ori pe săptămână. Geaca mea e fix la fundul grămezii și îmi ia câteva minute să o deslușesc și să o extrag din mormanul care arată ca vestiarul comun improvizat al unui întreg cămin de nefamiliști.

Plecăm. Afară ninge dar ciudat, nu îmi mai e frig. M-am săturat de iarna asta, de glod, de ger, de vânt, de fulgii care mi se izbesc de față, de buzele veșnic crăpate, de efortul de a merge pe trotuar încercând să nu alunec. M-am săturat de frigul ăsta din mine care nu mă lasă în pace, care îmi chinuie visele, care mă cheamă pe nume și mă strigă Epic Fail. M-am săturat de gri și de pustiu, deși gri și pustiu e totul. O secundă îmi aduc aminte că mi-am jurat că anul ăsta o să fie cel mai mișto din ultimii 5, prea am suferit, prea am luptat, prea m-am zbătut, prea mult am tras și am împins, merit ca anul ăsta să fie bun, plin, frumos… A început bine, e drept. Dar uite că acum mă simt prizonieră în iarna asta care nu se mai sfârșește odată, dezamăgită de mine, cu oasele și sufletul durându-mă prea mult și prea des…

Ajunși în strada principală, nici nu mai e nevoie să căutăm un taxi. Ridic mâna și unul se oprește drept în fața noastră, la trotuar. This is my New York, șoptesc și îmi sprijin capul de geamul din spate, cu ochii închiși, după ce i-am spus șoferului unde să ne ducă.

Abia acum, la căldură, îmi dau seama că sunt amețită un pic și că tot ce îmi doresc este să mă culc acum și să mă mai trezesc la primăvară.

”I entered nothing and nothing entered me” scria cu negru pe zidul alb. Aș vrea să plâng, dar n-are sens. Există un singur loc în care îmi doresc să fiu la ora asta, o singură emoție pe care aș vrea să o trăiesc și din păcate, taxiul ăsta nu mă duce acolo…

Epilog

Scriu asta la câteva săptămâni după povestea pe care tocmai am spus-o. Vodka e în continuare cea mai bună prietenă a mea.

Am fost la concert la Coma.

Chelnerul Andi nu este numai un chelner. Este vocalistul trupei Toy Machines, care a cântat în deschidere la Coma. Andi, deși nu are o voce fabuloasă, s-a descurcat excelent pe scenă. Amuzant a fost că între două melodii, mai servea și prin bar, că era de tură. Andi e un mare meseriaș și așa cum e el, cu ochii inocenți, cu aerul distrat și cu o ușoară doză de confuzie / naivitate copilărească, de fapt în forul lui interior e un mare rocker. Și, da, jos clopu. Am decretat cu prietena cu care am fost la concert că îl iubim pe Andi și că mai mergem pe acolo.

Vamaiotul pletos cu cheta la bere din povestea mea, era tot acolo. Nu mai făcea chetă. Se distra.

Versurile scrise cu negru pe peretele alb sunt într-adevăr dintr-un cântec. Morissey – ”You have killed me”. Nu mai am nimic de comentat despre asta. Melodia nu îmi place, dar versurile alea sunt tot ce îmi trebuie.

Am mai înregistrat câteva povestioare amuzante despre oameni amuzanți și situații destul de interesante care să merite povestite. Mă gandesc să îmi fac un nou hobby din asta, să colind birturi și alte lăcașe din astea de cult similare și să scriu despre ele, despre oameni și poate uneori și despre mine. E o idee care merită analizată.

Ca să scriu despre concertul Coma ar însemna să deschid o nouă secțiune și să îi dedic câteva pagini. Au început cu ”Coboară-mă-n rai”. Așa, ca pentru mine. Mai mult nu are sens să scriu. Sunt fenomenali pe scenă și e suficient.

Despre mine… Mă simt și azi, când scriu asta, la fel cum mă simțeam și în noaptea aia, la fel de confuză, la fel de autistă. Uneori mai râd. Nu mai ninge și vremea s-a mai încălzit. E soare și s-au umplut străzile de oameni și de zâmbete. Dar vine o primăvară neagră, ca să îl parafrazez pe Henry Miller și oricât aș încerca să ies din labirint, calea cea bună întârzie să mi se-arate. Nu găsesc încă răspunsurile la întrebările pe care nu le pune nimeni, dar mă găsesc blocată tot într-o melodie de la Coma, care are ceva în ea care mă înnebunește și îmi atinge obsesiv o coardă nevrotică și nevralgică până la disperare.

Un semn vreau și eu dar lui nu îi pasă, așa că nu se grăbește să vină. E în regulă, o să îl caut până la sfârșitul lumii.

Primul (și singurul) shot de Amaretto

Fumăm în tăcere eu și starul. Stau pe jumătate întoarsă cu spatele la el, atât pentru că locul nu îmi permite să stau mai comod, cât  și pentru că știu că mare conversație nu o să se întâmple, așa că mă prefac că muzica e prea tare ca să încerc să schițez câteva cuvinte. Nici el nu are chef de povești. Stăm și fumăm în tăcere și ascultăm muzica. Au pus Guns, Sweet child of mine și mă gândesc că la fel de bine puteau să pună și Taxi – Mi-e dor și doare, ar fi fost chiar și mai potrivită pentru ora asta înaintată din noapte. Și mie mi-au secat toate cuvintele, deși textul ăsta se scrie singur pe măsură ce beau și fumez și din când în când îmi înfig din reflex unghiile mâinii stângi în podul palmei.

Și când credeam că mai golită de sens de atât nu mai pot fi, cadrul se schimbă brusc, regizorul se decide într-un final să transforme drama asta într-o comedie, se face trecerea de la camera fixă la handy-cam, lights, camera, action!

Pe lângă masa la care eu și vedeta împărtășim necuvintele, trece un tip. Care, deja ne-am obișnuit cu rutina, mă fixează cu o privire profund alcoolizată. Pe ăsta în schimb nu îl iert. Îl lovesc în plex cu cel mai seducător zâmbet pe care îl mai pot avea la 1 jumate noaptea pe inventar, iar zeii, milostivi, îmi acordă privilegiul de a exhala fumul de țigară în rotocoale largi, chestie care îmi iese total accidental o dată la 5 ani. Rotocoalele alea se ridică între noi ca niște vise și plutesc static înainte să se destrame implacabil, fără putință de întoarcere, ca speranțele unui îndrăgostit care află cât e de dureros să fii singurul care iubește pentru amândoi. Tipul s-a oprit în loc încercând să focuseze imaginea. Îl mai las să se uite adânc în abisul pe care îl exprimă privirea mea, după care îl eliberez întorcând capul că să îmi scrumez țigara. Vrea să treacă mai departe dar dă cu ochii de star. Cu care se cunoaște.

–          Maaaaaaaan! Wha da fuuuuuuuck, îngaimă individul așezându-se lângă mine, dar aplecându-se cu cap, brațe și bust peste masă, ca să îmbrățișeze vedeta. Nu ajunge, așa că se ridică și aproape că sare pe el să îl pupe.

Îmi pleznesc discret capul de palmă deși mă amuză situația. Starul nu pare deloc încântat, e obosit, sictirit și destul de pilit încât să îi fie mai mult somn decât chef de caterincă, dar îl lasă pe groupie să se manifeste.

–          Maaaaaan! Ce faci aiiiiiiici? Man, ce tare că ești aiiiiiiiici! Fuuuuuuuck….

Paradoxal, individul ăsta îmi atrage atenția. În primul rând pentru că îmi place cum e îmbrăcat. Și îmi place și cum își ține hainele pe el, chestie rară la bărbați, de apreciat cu atât mai mult. În general tipul îmi place, culmea, și mă gândesc că dacă nu era așa de beat…hmmm…  În al doilea, pentru că pare să se distreze atâta de bine de unul singur, încât îmi câștigă admirația. E hiperactiv, tahilalic, bâlbâit de la alcool, are privirea complet pierdută, dar râde tare și amestecă româna cu engleza cu un stil hilar care l-ar deconcentra și pe Benny Hill. Este călare pe star, pune întrebări la care răspunde singur și din când în când își amintește ce grozav e să se fi întâlnit cu starul în același club, deci wha da fuuuuuuuck e laitmotivul conversației. Momentan, aparent, face abstracție de mine, pentru că e atâta de fericit încât nu mai vede nimic în jurul lui, numai vedeta, și se foiește la masă, dând din mâini, povestind dracu știe ce. Starul îl tolerează zâmbind, deși e evident că nu Speedy Gonzales ăsta îi lipsea acum. Povestesc despre cunoștințe comune, atât cât reușesc să mă prind. Aș vrea să îl ignor dar nu pot, pentru că stă lângă mine și dă din mâini deasupra mesei ca un dirijor de filarmonică suferind de ADHD.

Regizorul este și el amuzat de situație, așă că iar schimbă scena, pentru un pic de comic și suspans suplimentar. Tipul ăsta cool se ridică brusc de la masă, cu o mutră concentrată de zici că atunci în secunda aia rezolvase singur teoria universurilor paralele și o zbughește de la masă fără preaviz, grăbit probabil să sune la NASA să le spună ce fisă babană i-a picat lui.

Vedeta mea doarme în sinea ei, cu ochii deschiși, trăgând de berea aia ca de un cadavru fără mâini și picioare. L-a obosit seara asta și mă gândesc că nu e ușor să vină călare pe tine zeci de oameni, să trebuiască să le zâmbești tuturor, să vorbești cu ei, să te mai și agaseze unii sau să te abuzeze cu întrebări tâmpite.

Îmi caut cu privirea compania cu care am venit, în speranța că poate mai și plecăm. Mi-e somn și nici muzica nu mă mai gâdilă. Un Firestarter mai animă atmosfera dar destul de slab. E adevărat că nu am mai ascultat Prodigy de mult, dar sunt prea obosită și chiar ca să îmi aduc aminte că îmi plăceau nebunii ăștia cândva. Mă uit întâmplător la mâinile mele și mi se par că încep să arate îmbătrânite deși în realitate nu sunt încă. Sunt încă tinere și încă mai vor să mângâie, să aline, să seducă. E ciudat cum am senzația de ceva vreme că am mâinile urâte. Rațiunea se zburlește la mine și îmi dă o palmă ”Încetează, dracu, ce ai?”

Când îl văd pe tipul de mai devreme făcându-și loc cu coatele prin mulțime, umblând nici pe drum, nici pe lângă drum, dar cu scopul clar de a ajunge la masa noastră, mă gândesc că undeva trebuie să existe și o morală ascunsă în povestea asta.

Tipul cară cu greu după el trei shot-uri mici, pline cu un lichid ruginiu inchis, fiecare pahar asortat cu jumătate de felie de portocală. Are totuși o agilitate anume în felul în care se strecoară printre trupurile haotice care îi blochează drumul și oricum, întotdeauna mi-au plăcut bărbații care știu să poarte un sacou. Trântește paharele pe masă, urlându-i ceva vedetei care s-a trezit din visare o dată cu erupția acestui umanoid care pare că suferă de o supradoză de energizante. Vedeta zâmbește și dă din cap. Veverițul ăsta dopat se trântește mulțumit aproape de mine, un pic pe diagonală, împingând un shot spre star și unul spre mine, pe cel de-al treilea plasându-l strategic în fața lui. Mă fixează iar cu privirea lui încrucișată și îmi întinde mâna extaziat.

–          C.!

–          A., îi răspund, dând mâna cu el cu grația unui tractorist. Îmi aud vocea răgușită și rece și nu mi-o recunosc.

–          A., lasă-mă te rog să îți spun că ești o meseriașă!

–          Știu, vine răspunsul clasic, semn că stima mea de mine încă mai suflă, după care o lovește narcolepsia și mă parăsește iar. Mă gândesc că dacă nu era beat nu ar fi avut efuziunea asta de sinceritate și probabil că nici așa meseriașă nu ar fi considerat că sunt. ”E nu, pe dracu”, îl aud pe Jiminy Cricket pe umărul drept. Reconsider teoria. Cine știe, poate că cele 10 secunde de privit adânc în ochi și cele 2 rotocoale de fum care au desăvârșit poezia momentului l-or fi impresionat în vreun fel sau altul… amuzant, desigur, regăsindu-mă, cum mi s-a mai întâmplat și altă dată, în situația de a fi atractivă pentru sexul opus matur atunci când sexul opus matur e foarte beat iar eu sunt foarte trează.

Dacă aș fi pus deoparte paharele de alcool pe care le-am primit în chip de ”apreciere” din partea câtorva feroci praf și pulbere de care am mai dat întâmplător în ocazii similare, la ora asta aveam propriul meu bar. Fuck, cum de nu m-am gândit? De ce nu m-a agățat nici unu treaz? Dar o simt pe Agatha Christie cum se învârte în mormânt, așa că abandonez pista asta de cercetări. Îmi promit că cu Jim o să am o discuție serioasă cu proxima ocazie. Greieru ăla trebuie să nu mai fumeze atât!

În loc de statistici, îmi dau peste cap shot-ul de amaretto, mușcând cu poftă din felia de portocală după ce alcoolul mi-a abuzat în mod plăcut papilele gustative. Veverițul este fascinat de star și îl bagă în corzi pentru a doua oară, punându-i întrebări peste întrebări.

Dar cine a făcut filmul ăsta vrea mai multă acțiune din partea personajelor. Și cum de mine și de vedetă s-a plictisit deja, îi lasă loc noului venit să se manifeste. Pe măsură ce încep să apară din nou oameni la masă, tipul se infiltrează din ce în ce mai aproape de scaunul meu, cu intenția clară de a sta mai aproape de star.

Sunt între ei și îmi blestem zilele că am ajuns blocată în manevra asta, abia dacă mai pot respira, când simt o mână pe spate. Îi acord încredere. E beat și se sprijină pe mine ca să nu pice în timp ce se apleacă să îi povestească vedetei chestii complet neinteresante. Dar nu. Mâna aia începe sa îmi exploreze discret coloana. Nu știu dacă să îi înfig în dinți paharul de pe masă sau să încep să râd până mă prăbușesc. Totuși nu îl agresez. Pare destul de blajin individul în alcoolemia lui. În schimb încerc să anticipez pe unde o să circule mâna aia. De dragul ironiei sper că nu o să se întindă mai mult decât mi-e spatele. Măcar dacă s-ar propti cu ceva mai multă stamină în coastele mele, aș considera că îmi face masaj. Și așa mă doare spondiloza de mor. Dar el mă mângâie. Pe bune?! Adică în ce univers paralel a devenit ok pentru un tip să se apuce de anatomie exploratorie pe spatele unei gagici, așa, fără preaviz? E suficient să fii mișto, beat și să aduci shot-uri de băuturi semi-exotice la masă ca să impresionezi audiența feminină? După care să te simți suficient de bazat ca să te apuci să și pipăi publicul țintă? Trebuie să îmi întreb prietenii, trebuie să știu. Dacă așa de simplu e, eu o să îmi petrec tot restul vieții regretând că nu sunt bărbat. Ce @&*# mea?

Revelația dă cu mine de pământ. Fii atentă mă că încă mai sunt în stare să impresionez regiunea 28 – 35, nu numai clasele IX-XII! Dacă aveam nevoie de confirmare, uite că am găsit-o. Confirmarea mea e pulbere, dar măcar crede că sunt meseriașă! Și mă și mângâie. Touche! Dacă aș putea râde cum mi-aș dori, aș da jos tencuiala de pe pereți. Între pubertari și bețivi lejeri în exprimarea non-verbală, legile atracției încetează brusc să mai facă vreun sens pentru mine. De fapt nu mai înțeleg nimic, mă simt contradictorie și în capul meu se derulează mistere care l-ar pune în încurcătură și pe Sherlock Holmes.

Jiminy saltă iar pe mine. De data asta e nervos. ”Ascultă creatură a iadului, de ce comentezi? Nu tu ai provocat asta? Nu tu i-ai trântit privirea aia? Give the guy a break și taci! Bagi capu în cușca leului și după aia tot tu ești aia nervoasă că te mușcă. Femeile… Pfff!”. Dispare. Îmi promit că o să îl omor într-o zi, deși are dreptate. Deși tot nu înțeleg. E suficientă privirea aia și niște fum de țigară suflată în parbrizul unui tip ca să îl mobilizez? Doi prieteni de-ai mei ar zice că da. Doi zmei s-ar jura și în ziua de azi că m-au iubit pentru cu totul altceva. Îmi aduc aminte de ”tu ești altfel, tu ești din altă lume” și mă gândesc că mai bine n-aș fi fost. Altfelul ăsta, în afară de un zâmbet trist de despărțire și de niște șlapi mai mult sau mai puțini metaforici pe care i-am dat sau i-am luat peste ochi, mari favoruri nu mi-a adus. Puteam naibii să fiu și eu normală. Pe vremea când scriam postarea despre Kelly Bundy mă simțeam la fel. După 6 ani, tot aici sunt. Tot altfel, futu-i. După care îmi aduc aminte de frate-meu de cruce care zice că Normal e un program la mașina de spălat și mă resemnez.

Încerc să mă mișc un pic să nu mă mai gândesc cum am reușit să ajung la 30 de ani fără să învăț nimic util și bizareria momentului mă atacă din nou. La nasul meu încă răcit pătrunde prin fumul de țigară parfumul tipului. L’Eau d’Issey. Coincidența mă îngheață. Când invoci zmeii, trebuie să te aștepți să îți invadeze prezentul în vreun fel. În întreg spiritul meu se produce același declic care se produce de fiecare dată când dau de parfumul ăsta. Tresar, fără să vreau și rămân înțepenită. Singurul parfum bărbătesc pe care l-aș recunoaște dintr-o mie, singurul după care inconștient și instinctual întorc capul pe stradă, chiar și acum. Singurul care îngheață de fiecare dată 20 de secunde din viața mea, ca să am timp îmi amintesc de contratimp și de contraspațiu și să mă reconectez la realitate.

Are gusturi bune măgarul, îmi zic în sinea mea. Cel puțin ambalajul, toată stima.

Deci back to the real world.

Sunt prinsă între cei doi clovni, nu pot mișca un centimetru, ca să mă ridic și să ies din înghesuială întreagă mi-ar trebui studii intense de fizică, mâna ăstuia se plimbă pe spatele meu ca pe promenadă și îmi dau seama că mi-ar face o plăcere nebună să întorc capul spre el, să îi zâmbesc dulce, să îmi sprijin fruntea de umărul lui, după care să îl mușc de gât. Aș fi curioasă cum ar reacționa.

Încep să îmi fac un scenariu suprarealist de care și Tarantino s-ar simți mândru, dar Salvați de clopoțel, versiunea 3D filmul, apare sub forma unei mase de oameni care încearcă să se înghesuie care pe unde. Scap de mâna de pe spate o dată cu mutările care au loc și în sfârșit respir și eu ușurată. Vreau să plec. Dar…

A patra vodkă

Mi-e frig și mă ustură ochii, semn că totuși spălătura asta de alcool începe să își facă ceva efect. Nu mă simt deloc pilită, numai am o senzație de moleșeală care mă cuprinde. Și de sictir. Nu prea mai sunt specimene noi pe care să le analizez, deși la un moment dat au dat năvală câțiva indivizi interesanți, în geci de piele, ceva mai în vârstă decât feți-frumoșii ăștia de pe aici, poate chiar ceva mai roacări sau mai supărați.

Deja m-am obișnuit cu fauna. Fetele dansează fără nici o apăsare, dreadlocks-urile, când nu sar prin vreun colț, se plimbă pline de importanță prin club, bizarul cu cercelul s-a relaxat brusc pentru că acum e cu o fată. Nu știu dacă a agățat-o acum sau pe ea o aștepta atât de încrâncenat, dar oricum, are o expresie facială mai umană și din când în când mai și zâmbește. Balerinul cu break-dance-ul e tot acolo cu fetele lui, nu mai face mișcări periculoase, dansează pe loc cu toate membrele în proximitatea lui și pare că se distrează și el. Pletosul cu cheta la bere e tot aici, îl zăresc ocazional mișcându-se cu grația unui hip-hop-er beat și gay printre oameni și sticle și visele pierdute ale fiecăruia dintre noi.

Am observat în schimb un alt fenomen ciudat, căruia până acum nu i-am dat importanță deși l-am notat în mintea mea. Stau la masa de lângă intrare, la 2 metri de ringul de dans. Oricine ar intra în club, dă cu ochii de mine prima dată, pentru că sunt așezată în capul mesei și nu ai cum să ajungi în nici un loc din birtul ăsta fără să treci pe lângă mine. Sunt mai marketing-wise așezată chiar și decât starul, care aproape că nu se mai vede de sub mormanul de haine care s-a adunat în jurul lui pe principiul ”Salut măăăă, ce mă bucur să te văăăăăăd frateeeee… pot să îmi las și eu geaca aici?”.

Fenomenul ciudat căruia îi acord acum atenție sunt tipii care trec pe lângă mine. Nu e prima dată când experimentez exercițiul ăsta. Toți m-au fixat cu privirea, câteva secunde, în drumul lor spre undeva. Exercițiul constă în a mă uita fix în ochii lor și în a le zâmbi. Am numărat până acum 8 care s-au blocat cu ochii în ochii mei, uitând să înainteze. Bine, toți cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 20 de ani. Nu, nu e vorba că sunt eu vreo tipă fabuloasă. Nu cred asta, deși ar trebui să o cred. E tricoul de pe mine și aroganța cu care le fixez privirea, urmată de zâmbetul cu rol de factor de confuzie.

Un puseu de stimă de mine, muribundă ca un cowboy cu tendințe de vigilante deghizat prost în Clint Eastwood, vine să încerce să mă salveze, spunându-mi că e normal ca toți puberii ăștia să se piardă cu ochii la mine, pentru că sunt o gagică hot și mișto. Îl trimit la plimbare cu două focuri de revolver, n-am chef de discursuri din astea moralizatoare azi, da sunt mișto, dar nu suficient de mișto îi urlu și mă apuc să adulmec în jurul mesei sursa unei arome care mi se pare cunoscută. M-am înșelat,  nu era iarbă. La dracu!

Un prunc blonduț trece pe lângă masă și frate, ori se împiedică când dă cu ochii de mine, ori nu! Încep să mă gândesc serios dacă nu cumva mi-au crescut bube pe față, așa ceva este inexplicabil. Mă gândesc la Romanul adolescentului miop. Uite-l aici, nici nu are ideea că într-o zi lama de ras o să îi fie cel mai bun aliat în cruciada de impresionism pe care va trebui să o desfășoare ca să marcheze și el ceva, uitându-se siderat la mine, cu ochii mari și rotunzi ca in anime-uri. Se redresează destul de repede din dezechilibru dar continuă să încurce circulația, pentru că pur și simplu mă fixează. Nu are mai mult de 16 ani zic eu. Nu știu dacă să râd sau să plang. Aparent fac ravagii pe nișa de vârstă la care concepul de blowjob încă este un mit urban, în timp ce cu groază realizez că dacă ăsta e viitorul, și accesul meu la sexul opus se va limita de acum încolo la liceeni, viața mea se va sfârși în mod ironic, singură și cu 72 de pisici. Asta după ce voi fi fost, ca și până acum, inutil, too busy chasing dragons.

Îmi scapă logica copiilor ăstora. Cârciuma e plină până la refuz de gagici de vârste similare, mai mult goale decât dezbrăcate, suficient de pilite cât să considere drăgălașe orice fel de avansuri. Și rătăciții ăștia se împiedică de mine. Îi fac o favoare puștiului, pentru că mă simt generoasă. Am fost în situația lui. Te uiți speriat și fascinat la o creatură pe care știi că nu o poți avea, că nu se va uita niciodată la tine așa cum te uiți tu la ea, că nu vei avea niciodată acces la lumea în care sălășluiește, dar speri ca un dement că poate, poate totuși, se va uita la tine și te va vedea că exiști. Așa că mă uit la copil și îi dau un semn că îl văd cu adevărat, zâmbindu-i cald, poate primul zâmbet sincer pe care îl afișez în noaptea asta, fără să mă erijez în prădătoare și fără să îi promit nimic. Știu cum e să te uiți în ochii unui om care nu te vede, așa că îl fac pe copilul ăsta să se simtă văzut de un stadion întreg de fani. Vaya con Dios îi urez, în timp ce se pune în mișcare în sfârșit.

Aleg să fac haz de necaz totuși, dacă mi-aș tăia venele acum aș face mult prea multă mizerie împrejur. Mă gândesc la Stephen Vizinczey și la al lui ”Elogiu femeilor mature”. Na, că am ajuns și acolo. În chip de tulburătoare de copii.

E clar că încep să îmbătrânesc. Cred că ar fi cazul să mă apuc să colecționez pisicile alea. Just in case.

Dar termin și vodka asta. Încă nu sunt beată. Restul au dat-o pe bere, așa că îl chem pe chelnerul Andi fluturând din mână la el cu superioritatea cu care o regină își salută de la balcon supușii, întinzându-i paharul gol. Pleacă sprintând cu el în mână și cu promisiunea unui refill rapid. I-aș spune să mă scutească de metrul ăla cub de gheață că nu sunt Surya Bonaly, vreau să beau, nu să candidez la mondialele de patinaj, dar îl las în pace. Aparent în noaptea asta, orice m-ar deranja, nu mă deranjează suficient de tare încât să fac efortul de a îmi dezlipi coardele vocale una de cealaltă pentru a și protesta. Sunt oricum sudate de fumul de țigară care le-a ars  în ultimile ore cu fascinația unui piroman și de lacrimile care ar fi vrut să curgă, dar s-au coagulat undeva între esofag și resemnare.

Eh, dar cântă TNT și brusc toată lumea de la masă e fan AC/DC. Ne trezim care de prin ce colț de iad zace sufletește și ne unim în cuget și-n simțiri cântand și dând din plete. Eu numai din cap, că am părul prins în coadă. Și ciocnind ce a mai rămas de ciocnit. Mă simțeam și eu cândva că sunt dynamite. Poate că am fost. Sau poate că nu am fost de fapt niciodată, dar mi-a plăcut mie să cred asta. Sau poate chiar am fost și acum sunt dezamorsată și zac tristă într-un colț de depozit abandonat, așteptând să fiu reconectată la firul electric care să îmi redea gloria de ”I’m dirty, mean and mighty unclean”. Dar nu voi fi, și până și eu știu asta.

Arunc un ochi fugar peste peretele din stânga și privirea mi se oprește peste încă un vers. Who am I that I come to be here…? bună întrebare. Mi se face iar frig. Întreb din nou dacă nu e cazul să părăsim incinta și acel ”Mai stăm un pic” ușor incoerent pe care îl aud nu mă ajută deloc să îmi cresc temperatura corpului.

Starul este și el obosit și deja se vede, pentru că a uitat să mai zâmbească. Nu se ridică de la masă ca să îi insoțească pe ceilalți, pregătiți de încă un tur de socializare. Iar rămânem singuri și iar nu ne vom vorbi…

A treia vodkă

–          Ce bei?

–          Poftim?

–          Ceeee beeeeeei?

–          Ce-am băut și până acum…

–          Andi, 4 vrem!

Chelnerul îmi ia paharul gol și până să apuc eu să îmi aprind o nouă țigară, se mai întoarce cu încă un rând. Bun băiat, îmi place de el, a schimbat și scrumiera, chestie pe care eu personal și special o apreciez teribil, câțiva prieteni știu de ce. E drăguț Andi, cu părul vâlvoi și ochii inocenți, cum aleargă el de la o masă la alta conștiincios și un pic depășit de aglomerație.

Sunt trează ca lumina. Și îmi dau seama că și în noaptea asta, ca și în alte dăți, voi fi iarăși singura creatură trează de la masa oamenilor beți și mă întristez. Am băut și cu o noapte înainte, și recunosc că vinul ăla în afară de o mahmureală cumplită, alt sentiment ceva mai înălțător nu a reușit să îmi ofere. Uite-mă acum cum bag a treia vodkă peste doza de bere pe care am băut-o acasă înainte să vin aici și nu va fi ultima, și culmea ironiei, mâine mai am programată o partidă de băut, cu altă trupă.

Uneori mi s-a mai zis că beau prea mult. De cele mai multe ori am senzația că nu beau suficient.

Oile mele la care mă întorc zâmbind, fac polemică pe tema trupei Vița de Vie. De fapt nu fac polemică, pentru că pentru polemică ar fi nevoie să vorbești. Ei cântă o melodie de la Vița. Care se aude în boxe tare de tot, instigând să dăm sunetul și mai tare. Starul are fața sculptată în piatră. Actorul de lângă el îi urlă în ureche versurile melodiei, în timp ce starul repetă la nesfârșit ”Nu, asta nu. Nu. Nu. Neah neah”.  E clar că nu e fan, ba mai mult, e clar că domnul Despot pare să îl enerveze teribil cu ceva. Din spirit de frondă și dintr-un soi de coaliție a nesimțiților, toți de la masă începem să cântăm melodia, foarte pătrunși de ea, numai că să enervăm vedeta. Care continuă să spună nu, în timp ce prietenul lui de lângă, continuă să îl înghesuie într-un colț și să îi urle vers cu vers.

Râd de ei dar cânt cu ei pentru că întâmplător îmi plac Vița de Vie și îmi place să îl văd pe star cu mâinile la tâmple, încrâncenat să nu ne audă. Mă aștept din secundă în secundă să se ridice de la masă să urle, da e un tip mult prea mișto ca să facă faze din astea. La masă au apărut oameni noi, care și ei se înghesuie pe undeva. O balenă expirată reușește inclusiv să mă calce și să își pună poșeta la mine în brațe. Aș vrea să protestez dar în sinea mea mi se rupe de tot ce se întâmplă. Așa că îmi mut propria geantă, abuzată și mutată de colo-colo, într-un colț în care sper că nu va fi complet strivită, îmi mut și picioarele, pentru că dacă se mai cântărește pe bombeurile mele încă un cașalot din ăsta care din greșeală poartă numele de femeie, o să dau de dracu și mă retrag a mia oară în seara asta în bula mea schizoidă.

Îmi amintesc ce făceam săptămâna trecută pe la ora asta și mă felicit că mi-am tăiat ghearele, pentru că dacă le lăsam de lungimea aia, acum, când mi le înfig în podul palmelor, sigur mi-aș fi făcut răni.

Dar melodia de la Vița se termină, ocazie cu care se încearcă un soi de conversație despre rock-ul românesc. Nu ține mult. Mi se taie de prezența starului și comunic partenerilor de masă că nu știu ei ce fac în 3 martie, dar eu voi fi exact în același loc, dacă se poate și exact la aceeași masă, cea mai apropiată de scenă și de ring, la concert la Coma care vin și cântă live. Aici. Concert la care îmi jur să mă duc, conștientă probabil că o să mă duc singură. Dar pentru ”te rog du-mă-ndelung și fă-mă uitat”, cu mine acolo, merită să merg și dacă o să ajung să îmi blestem soarta că nu am cu cine să împărtășesc momentul.

Când aud de Coma, celebrii mei dau din cap aprobator dar tac. Dacă cumva consideră că acel concert este sub nivelul lor, pot să se alinieze de pe acum la coadă și să ia un număr, așteptând să mă pupe undeva.

Ne despărțim iar spiritual, eu în universul meu, circumscris la îngerii și demonii mei care se distrează pe seama mea, acolo sus, pe schele, iar ceilalți în nesfârșitele lor discuții. Iar s-au adunat grămezi. Nu îi pot auzi, că muzica este totuși mult prea tare dar nici nu mă strădui. Starul s-a lăsat cuprins de o discuție aparent inteligentă cu o tipă care s-a așezat lângă mine, iar în partea cealaltă, cașaloata bea shot-uri de tequilla, ca în filme, cu sare și lămâie, obturându-mi un pic raza vizuală. Indiferența care mă cuprinde e vecină cu obnubilarea. Frate, nici pe vremea când mă îndopam cu benzodiazepine nu eram așa de amorțită…

Mă uit la ceas și îmi dau seama că aș cam vrea să îmi târăsc existența acasă. Întreb timid oamenii cu care am venit dacă nu e cazul să ridicăm ancora, dar nu… mai trebuie să mai vină niște oameni, mai bem și povestim și cu ăia un pic și după aia mergem.

Trăznet. Alunec iar în visare cu privirea fixată spre nicăieri, mai repede decât și-ar face efectul o doză de hero la un narcoman versat. Găsesc un gând stingher care se zbate singur și isteric în capul meu, ca un fluture într-un beci, înnebunit de lumina unui bec chior, și cad pe el de la înălțime. Aud ”buf!” și iată-mă pe spate, întinsă toată peste gândul ăsta, pe care încerc să îl strivesc sub greutatea pe care o mai am, numai ca să îl sufoc și să-l ucid. Îmi privesc de jos în sus bolta propriei minți, întunecată, absentă și ostilă ca un petec de asfalt încins proaspăt turnat în al nouălea cerc al iadului. Din neant se insinuează silueta lui Scarlett, foșnindu-și crinolina cu subtilitatea unui blestem, draga de ea, parcă o așteptam, ca să îmi spună că și mâine e o zi. Da, îi răspund, din păcate, așa e…